”Nu cred ca a fost an până acum, în care sa nu văd cel puțin odată inundată strada din fața blocului în care locuiesc. Nu cred că a fost an în care să nu văd Iașul inundat, mai mult sau mai puțin. De la an la an, vijeliile par a fi din ce în ce mai intense și pagubele din ce în ce mai mari. Datorită ploilor din ultimele zile, mi-am adus aminte ca Iașul a mai avut probleme în trecut cu inundațiile, tocmai de aceea am adunat câteva date interesante în privința asta (cel putin din punctul meu de vedere).

Situarea oraşului în preajma Bahluiului învolburat de ploi înverşunate şi faptul că în calea acestuia, aproape de podul metalic, ceferist, îi iese în cale şi râuleţul Nicolina care la vreme de ploaie se zburleşte ameninţător şi împiedică scurgerea râului mare, făcea ca, pe vremuri, mai în toate primăverile să aibă loc revărsări sau inundaţii ce umpleau şesul de ape. Amintirea lor se păstrează în paginile vechilor jurnalele, de mari proporţii fiind inundaţiile din 1897 care au înecat toată partea de jos a oraşului. Grave consecinţe avuseseră şi viiturile din primăvara anului 1877, sosite odată cu războiul ruso-turc, în care era implicată şi România. Ca şi cum acesta n-ar fi fost de ajuns, în seara zilei de 14/26 aprilie 1877, o rupere de nori prelungită a umplut Bahluiul şi a acoperit şoseaua şi linia ferată Podul Iloaiei-Iaşi cu valuri de peste doi metri, care au luat case şi oameni, provocând o groază fără seamăn. Războiul începuse în ziua precedentă, la 13/25 aprilie.

De neuitat au rămas însă inundaţiile din anul 1932. Atunci ploile au ţinut săptămâni întregi, iar efectul lor s-a întins pe suprafeţe uriaşe din Moldova, apele prinzând sate şi jumătate de oraş şi provocând nenumărate nenorociri.

Tragedia acelor zile a fost fără seamăn fiindcă spre deosebire de anii 1877 sau 1897 când valea Bahluiului era ca o deltă cu postate de stuf, rogoz, păpuriş şi grădinării, în anii ‚30, pe suprafaţa sa apăruseră casele cartierelor Fabricii de Ţigarete, Gării, Trei Calici, Nicolina şi Socola, cu o mulţime de lume săracă.

Apele s-au revărsat peste Iaşi pe 26 iunie 1932 după 21 de zile în care plouase fără oprire. O ploaie torenţială căzută la Cotnari în noaptea acestei zile a scos din matcă râurile Bahluiul, Nicolina şi Jijia, a rupt liniile ferate dinspre Hârlău, Paşcani, Dorohoi, Vaslui şi Ungheni şi a inundat cartierele mărginaşe ale Iaşiului, dar şi clădirea gării.

“În ziua de 27 iunie, la ora 14, apa a depăşit peroanele, iar la ora 16 era în birourile staţiei mai înaltă de jumătate de metru”, se arată în publicaţia „Săptămâna CFR” din 10 iulie 1932.

Nu de puţine ori asupra oraşului s-au abătut şi ploi năprasnice care, în câteva minute, transformau străzile în râuri furioase ce năvăleau dinspre Copou la Gară sau peste Râpa Galbena, provocând pagube, smulgând pavaje şi lăsând în urmă oameni năpăstuiţi. Înfruntând potopul sub umbrelă sau cu un sac pe cap, cei împinşi de necazuri făceau echilibristică prin şuvoaie, uzi leoarcă, căutând un liman. Nu mai existau trotuare, nu se mai vedea caldarâmul, peste tot fiind numai apă.

Cronicarii au deprins din presa vremii o mulţime de pasaje cutremurătoare despre tragediile zecilor de oameni care şi-au pierdut viaţa în inundaţii.

“Unui acar, puhoaiele i-au scos copilul mort aşezat în coşciug din casă şi a înnebunit cînd l-a văzut plutind fără să-l poată prinde. Un copilaş, luat de puhoi, a înotat, un timp, spre mal. Apoi, sleit de puteri, a început să strige ajutor. I s-au aruncat frânghii. Dar, de fiecare dată, frânghiile nu-l ajungeau, fiind târât la vale, de ape. Când tocmai era să apuce un capăt, un sorb l-a prăbuşit în adânc. S-a înecat. Tot acolo s-au înecat şi un sublocotenent de cavalerie, cu un soldat, pornit să dea ajutor unei femei, refugiată pe un acoperiş cu copilul în braţe. Şi ofiţerul şi soldatul au intrat cu caii într-o groapă, de unde n-au mai ieşit”, scrie Sandu Teleajen în romanul “Turnuri de ape”.

“Într-o casă cu apa până la tindă un bătrân a murit de spaimă. Familia vrând să-l scoată din casă după tradiţie, cu preot, acesta a venit călare «în odăjdii cu lumânarea şi crucea în mână», făcând slujba dureroasă în mijlocul apei, relatează Eugen Herovanu în cartea “Oraşul amintirilor”.

“Majoritatea lucrătorilor ceferişti şi oamenilor săraci care îşi zidiseră adăposturi modeste din chirpici şi ceamur pe şesul Bahluiului, în cartierele Nicolina, Trei Calici, aproape de gară şi Ateliere, îşi vedeau locuinţele decimate. Mulţi rămăseseră doar cu ce era pe ei şi cu o spuză de copii dezbrăcaţi şi flămânzi, aciuaţi pe holurile Palatului Administrativ, unde au fost duşi de armată în noaptea de groază. De la Podul Iloaiei pânâ la Iaşi, valea Bahluiului era o întindere de ape cu valuri şi bulboane, în mişcare necontenită”, descrie atmosfera Ion Mitican.

Regele Carol II a întreprins o vizită la Iaşi pe data de 4 iulie, pentru a evalua consecinţele inundaţiilor şi a fost primit de o mulţime impresionantă. O evaluare precisă a pagubelor n-a fost făcută. Cert este că abia peste 30 de ani s-a investit în lucrări care să ferească Iaşiul de tragedii similare. “Iaşul a scăpat de catastrofa inundaţiilor datorită marilor lucrări efectuate între anii 1960–70 când s-a realizat adâncirea şi regularizare albiei râului Bahlui şi s-au construit digurile de protecţie, investindu-se vreo 120 milioane de lei (costul a circa 1.200 de apartamente la preţurile de atunci). Cu acest prilej, s-au executat mai multe lucrări hidrotehnice complexe contra inundaţiilor, cât şi pentru irigaţii şi piscicultură (precum barajul şi lacul de la Sârca)”, mai scrie Ion Mitican.

Ploi ameninţătoare acopereau oraşul şi spre jumătate lui iulie 1969. Ţineau de vreo săptămână, turnau cu găleata şi lumea se aştepta la grave inundaţii. Prutul şi Jijia ieşiseră din matcă, iar Bahluiul se umflase ca un balaur gata să dea peste maluri. Deşi se ştia că fusese regularizat, îndiguit şi debitul îi era controlat, mulţi vecini „păţiţi” şi neliniştiţi îi măsurau zi şi noapte pornirile, punând semne în maluri. L-au lăsat apoi să-şi vadă de mers, ziarele, posturile de radio şi televizoarele anunţând un eveniment extraordinar. În ziua de 16 iulie astronauţii Neil Armstrong, Michael Collins şi Buzz Aldrin plecaseră de la Cape Kennedy-Florida, cu Apollo 11, spre lună, la 20 iulie având loc aselenizarea urmărită cu emoţii pe tot globul. De atunci, năbădăile Bahluiului ieşeau din preocupările ieşenilor. Fusese prima mare inundaţie, aşteptată, fără consecinţe, grave, asupra oraşului.

Lucrările hidrotehnice trebuie însă întreţinute, completate şi, de ce nu, Bahluiul tranformat în râu navigabil cum era visat încă de pe vremea lui Cuza Vodă şi se propune acum.

Fotografiile realizate dintr-un avion militar şi aflate acum în posesia Arhivelor Naţionale Iaşi rămân mărturie pentru dimensiunile dezastrului petrecut în 1932 la Iaşi.”

Începând de astăzi voi începe să scriu despre lucruri interesante întâmplate în orașul Iași. Și asta pentru că Iașul are o istorie veche și a trecut prin multe momente cruciale în dezvoltarea lui. E bine ca locuitori ai orașului să ne mai aducem aminte de lucrurile reale întâmplate. Pentru că nu tot timpul în orașul nostru a fost bine de trăit.

The post Iașul a fost inundat. appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Dar fraţilor, există şi vecinii “noptambuli”, care în timpul zilei sunt liniştiţi (probabil că dorm), iar noaptea, încep să facă treabă prin casă. Aşa sunt şi vecinii mei – da, am norocul ca şi sus şi jos, să am vecini “harnici” – noaptea. Şi nu râdeţi pe sub mustaţă – nu la genul ăla de “hărnicie” mă refer. Măi oameni buni, cel puţin vecina de deasupra apartamentului meu, chiar face lucruri demne de o veritabilă gospodină – pune maşina de spălat la ora 1-2 noaptea, vorbeşte la telefon de o aude tot cartierul, la aceleaşi ore (1-2 noaptea), uneori mai dă şi cu bormaşina (după 10 seara).

Acum eu m-aş duce la uşă să îi spun să înceteze, dar, dacă mă iau după listele de la întreţinere, în apartamentul de  sus, nu locuieşte nimeni. Şi îmi era frică să nu dau peste o fantomă – ştiţi, îmi este foarte frică de fantome. Şi după aş avea coşmaruri noaptea (cu maşini de spălat, bormaşini şi telefoane vorbind singure).

Asta ca să nu mai vorbesc despre inundaţiile periodice pe care le am. Şi nu mă refer la inundaţiile pricinuite de ploile abundente, din ultima perioadă. Dacă aţi şti ce fain mă simt în propriul meu apartament, când trebuie să pun mopul în funcţiune. Mă simt mai ceva ca în Veneţia. Mai lipseşte gondola. Şi nu ştiu cum se face, că inundaţiile vin imediat după ce dau cu var în baie. Au o periodicitate demnă de invidiat – probabil că ţevile vecinei au senzori – cum simt vaporii de var nou, cum încep să se crape.

Nici cu vecinii de sub apartamentul meu nu îmi este ruşine. Periodic, vecina de dedesubt, foloseşte mulţi decibeli, atunci când comunică cu cei ai casei. Se aude aşa de clar ce spune membrilor casei, că uneori am tendinţa de a interveni în discuţie. Şi de cele mai multe ori, noaptea se aud nişte sunete de la vecinii de jos, de zic că au animale de companie (vaci, boi, din astea de talie mare). Oricât m-aş chinui, nu am cum să redau măcar 1% din ce aud eu, în unele nopţi. În alea în care vecina de sus nu pune maşina de spălat.

Tot vecinii mei de jos, acum o săptămână (în Noaptea de Înviere), erau să dea foc la casă. Şi a lor şi a mea. Acum îmi vine să râd, dar e o senzaţie foarte nasoală, pe care o trăieşti, în momentul în care intri în scară şi dai peste un fum înecăcios, care creşte în consistenţă, concomitent cu urcarea etajelor. Şi nu ştii dacă este de la tine, sau de la alt vecin.

Pănă acum ceva ani, am avut şi o vecină microbistă, care asculta meciurile la volum maxim, de ştiam minutul cu excatitate şi principalele faze din meci. La ea era normal să fie aşa – la 90 şi de ani, nu stătea bine cu auzul. Dar era bine aşa. Când se uita la meciurile Stelei, nu trebuia să mai dau drumul la televizor – eram la curent cu tot ce se întâmpla, de la vecina.

Mai nou, de când a mai crescut puştiul cel mic al vecinilor de pe palier, acum am şi vecinul “pompier”. Până acum, de fiecare dată când ies din casa, puştiul îmi dă emoţii. Ba bate în uşă, ba apasă pe clanţa de la uşă, ba ţipă de bucurie când ajunge acasă (pe la 11 noaptea).

Da fraţilor, trăitul la bloc este o adevărată aventură în România. Şi cu toate astea e minunat să trăieşti la bloc. Oamenii sunt diverşi, cu activităţi diverse, cu personalităţi diverse.

Şi da vecinii mei sunt cei mai minunaţi.

The post Minunatul trai la bloc appeared first on Durbaca Ionut Lucian.