Sursă foto: www.kidsmagia.ro

Așa cum ne învățăm copiii să își ceară iertare atunci când greșesc, așa și noi trebuie să fim un exemplu pe care să îl urmeze. În felul acesta copiii noștri vor realiza că fac parte integrantă din deciziile pe care le luăm în familie. Și vor avea din ce în ce mai multă încredere în forțele lor. Într-o perioadă în care găsim peste tot sfaturi de parenting, am uitat să fim părinți pentru copiii noștri. De multe ori, am întâlnit părinți care își cresc proprii copii după rețete găsite pe internet. Recunosc, am făcut și eu greșeala de a mă lua după internet – până într-un punct în care am înțeles că și tații au feelinguri când vine vorba despre propriul copil.

Vrei să ai un copilaș care să fie conștient de punctele slabe și forte ale sale? Încearcă să faci în așa fel încât să îl ajuți în deciziile pe care le ia. Pentru că mai târziu va ști să își asume deciziile și să își asume responsabilitatea. Va ști să fie realist și să nu își facă așteptări deșarte de la oameni și chiar de la propria persoană. Un copil fără încredere în propriile forțe va fi frustrat și fricos. Nu va avea forța să meargă mai departe – iar cuvântul cel mai des întâlnit va fi ”nu pot”.

Aici nu mă refer la creșterea egoismului. Nici pe departe – ci mai degrabă la sprijinirea încrederii copilului că poate să facă lucruri pe măsura forței lui. Nu mă refer la creșterea îngâmfării copilului, ci mai degrabă la conștientizarea faptului că poate ajuta la rândul său. Pentru că un copil echilibrat cu încredere în forțele proprii va ajuta și alți copii. Nu există o rețetă general valabilă pentru creșterea încrederii în sine a copiilor noștri. Dar, simpla noastră prezență în viața și deciziile lor îi poate ajuta. În felul acesta vor ști că indiferent de deciziile pe care le vor lua, noi, părinții vom fi alături de ei. Și așa vor începe să capete încredere și curaj să ia decizii pentru ei.

Copiii cu o încredere scăzută în forțele lor, vor fi reticenți la a încerca lucruri noi. Vor aștepta ca altcineva să le preia din responsabilități. Și vor avea tendința de a fi excesiv de critici cu ei. Vor suferi dezamăgiri aproape din orice. Pe termen lung, acest lucru aduce doar părți negative asupra comportamentului lor. Gândiți-vă un pic dacă voi ați putea rezista într-o presiune continuă. Nu-i așa că veți avea tendința să renunțați la orice și la tot?

Dacă vă veți vedea copilul socializând cu cei din jur, intrând fără dificultăți în jocuri, atunci copilul are încredere în el. El va spune că nu înțelege și nu că nu poate. Va căuta soluții atunci când problemele apar și va fi tot timpul gata să găsească rezolvarea problemelor apărute. Cu siguranță că sunt momente în care ne observăm copiii că se blochează. Atunci este nevoie de intervenția noastră, a părinților, astfel încât să le dăm curaj. Este greu știu, dar nu este imposibil să fim acolo când au nevoie de noi.

Copiii greșesc, dar niciodată nu trebuie să îi gratulăm cu multe cuvinte grele, care dor. Și care strică mult din încrederea în ei. Felul în care vorbim cu ai noștri copii îi poate ajuta, sau le poate scădea stima de sine. Să învățăm să îi ajutăm să treacă peste dezamăgiri. Știm cât este de greu este să fii dezamăgit de o situație sau de cineva anume. De ce să treacă și ei prin sentimentele dezamăgirii?

Fii modelul pozitiv pentru copilul tău. Pentru ca el să vadă în tine, părintele său, un exemplu al încrederii în forțele proprii. Dar ai grijă să nu facă confuzia cu egoismul și cultul propriei persoane. Putem să cădem foarte ușor în panta încrederii prea mari în propriile forțe, care duce la egoism, infatuare, poziționarea pe soclul cultului personalității.

„Pentru că cineva crede în sine însuși, nu încearcă să-i convingă pe ceilalți. Pentru că cineva este mulțumit cu sine însuși, nu are nevoie de aprobarea celorlalți. Pentru că cineva se acceptă pe sine, toată lumea îl va accepta” ~ Lao Tzu

The post Încrederea copilului tău appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursa foto: www.doxologia.ro si www.cuvantul-ortodox.ro

Noi oamenii, avem tendinţa să supraevaluăm propriile noastre abilităţi, cunoştinţe, puteri chiar. Tot timpul în discuţii suntem cei mai tari şi cei mai bine-pregătiţi oameni. Doar suntem poporul care are cei mai mulţi analişti politici, profesionişti şi oameni care consideră că au supra-puteri, atunci când este vorba de realizările personale.

Simţul realităţii este supra-dimensionat, sau mai bine-zis fiecare are propria lui realitate. Credem că dacă mutăm un pai de colo-colo, suntem vârful elitei. Şi nu de puţine ori stăm în starea aceasta de auto-suficienţă, până când ne luăm şuturi de la alţii care, chiar ştiu cu ce se mănâncă subiectul sau domeniul respectiv.

De-a lungul timpului, am reuşit să văd tipare şi tipare de oameni. Dar cel mai mult mi-au atras atenţia oamenii simpli la prima vedere. De cele mai multe ori, oamenii profesionişti, oamenii care ştiu cu ce se mănâncă un subiect sunt mai retraşi, nu se aruncă din prima în discuţie. Ascultă părerile celorlalţi, analizezează şi mai apoi vin cu propria opinie. Şi de cele mai multe ori este o opinie pertinentă, din care poţi să îţi îmbogăţeşti părerile proprii despre acel subiect. Nu de puţine ori am reuşit să am altă perspectivă asupra unui subiect, în momentul în care am acultat oamenii cu opinii pertinente.

Dar ce ne facem cu “specialiştii” care ştiu tot, care îşi oferă propria expertiză tuturor şi care au pretenţia ca opinia lor să ţi-o auto-însuseşti? Şi de cele mai multe ori, aceştia vin să îţi ofere expertiza lor fără să le-o ceri. Te trezeşti doar cu ei pe cap şi nu poţi să scapi efectiv de ei. De cele mai multe ori, au părerile lor şi atât. Sunt deţinătorii adevărului absolut şi nimic altceva nu mai contează, decât propria lor părere. Au o stimă de sine foarte crescută, de multe ori, fără să se bazeze pe un fond solid, ci pe o părere proprie excelentă despre propria lor persoană. Şi poate că s-ar face bineplăcuţi dacă ar şti ce înseamnă modestia. Dar…….

Stima de sine crescută aduce certuri cu ceilalţi, situaţii conflictuale rezultate din susţinerea cu ardoare a propriilor idei. Îm detrimentul dialogului, pe principiul – eu am dreptatea mea şi de cele mai multe ori e tot ceea ce contează. Haideţi să ne uităm la ce se întâmplă în Germania, odată cu exodul refugiaţilor. Totul dintr-o stimă de sine crescută a lui Merkel. Şi acum tot poporul german suportă consecinţele unei păreri de sine dusă la extrem. Oare nu era mai bine ca înainte de a da drumul graniţelor să existe un dialog? Nu ştiu, doar întreb.

Dacă privim şi în istoria mai îndepartată şi în cea mai apropiată, putem observa că principalele conflicte armate au avut loc ca urmare a confruntării unor personalităţi cu păreri de sine ridicate şi cu percepţia deţinerii adevărului absolut. Aşa au murit oameni, aşa au luat fiinţă lăgărelele, aşa s-au schimbat istorii ale popoarelor – şi nu neapărat în bine. Şi totul pornind de la stima de sine, dublată şi de un orgoliu ieşit din comun.

Aşa că, la început de 2016, haideţi să avem o stimă de sine moderată, să ascultăm mai mult şi să vorbim mai puţin. Să aşteptăm să fim întrebaţi, înainte de a ne oferi propria părere. Poate aşa vom reuşi să comunicăm mai bine, poate aşa vom reuşi să înţelegem cu adevărat problemele celui de lângă noi, poate aşa vom reuşi să ne îmbunătăţim propria persoană. Şi nu uitaţi că din experienţa cu fiecare om pe care îl întâlniţi aveţi de învăţat. Şi cu toţii avem de învăţat.

Atunci când oferi un sfat, încearcă să îl oferi din propria experienţă.

The post Despre simţul realităţii şi stima de sine appeared first on Durbaca Ionut Lucian.