Sursă foto: caplimpede.ro

Putem să zâmbim fals în timpul zilei, dar seara rămânem noi cu sufletul nostru. Oare dacă am dialoga cu el, ce ne-ar spune? Degeaba pe toată durata unei zile pozăm în oameni buni, dacă seara sufletul nostru este plin de ranchiună și pizmă. Se duce pe apa sâmbetei tot efortul nostru de a părea imaculați în relația cu alți oameni, dacă sufletul nostru este umplut de invidie și răutate. De multe ori dăm hrană sufletului doar lucruri ce îl fac mic de tot. Dacă nu mă credeți, uitați-vă la mintea voastră și la ce gânduri umblă prin ea. Pentru că sufletul este direct conectat cu mintea și cu inima. Și asta e valabil pentru toți.

Nu știu dacă la un moment dat v-ați întrebat ce s-ar întâmpla dacă sufletul ar durea și am simți durerea? Pentru că, atunci când doare, sufletul tace. Este aparentă liniște, pentru că el nu strigă. El așteaptă să îți întorci ochii spre el. Este singurul care nu ne face procese de intenție, este singurul care atunci când ne ceartă tace. Sufletul este după cum ne este portul. Dacă sufletul râde și chipul nostru este luminos.Dacă sufletul plânge și ochii noștri plâng. Iar dacă sufletul doare e semn că am gustat din amărăciunea lumii de astăzi.

Astăzi este foarte greu să îți hrănești sufletul. Mai ales că peste tot se pune accentul pe trup și pe nevoile fiziologice. Sufletul trece în planul doi. Suntem tot timpul incitați cu pofte, iar viața noastră se împarte între a vrea sau a dori. Se pune accent pe lăcomia noastră. De cele mai multe ori, suntem adormiți în simțiri. Până și rațiunea ne este adormită sau păcălită de ceea ce dorim să vedem sau să auzim. Dar, seara când ajungem acasă sufletul ne dă semne că mai este încă în noi. Chiar dacă în timpul zilei am uitat de el, seara că vrem, că nu vrem, ne dă semnale. Și ne arată că îi este foame de frumos, de liniște, de contemplare, de spiritualitate dacă vreți. De cele mai multe ori nu îl băgăm în seamă. El cere, dar ne facem că nu auzim.

V-ați întrebat vreodată de ce este atâta agitație în lume? De ce fug atâtea suflete zbuciumate și într-o goană continuă după vise? Oare de ce suntem tot timpul puși să fim pe fugă? Timpul nostru se scurtează pentru că trupul nostru fuge să își satisfacă nevoile. Într-o societate agitată, sufletele nu se vor odihni niciodată. Și de cele mai multe ori vor fi flămânde după tot ceea ce înseamnă hrana sufletului. Ceea ce nu vrem să înțelegem este că suntem singuri – noi cu sufletul nostru. Dacă nu mă credeți, gândiți-vă la momentele în care oamenii mor. Deși sunt înconjurați de rude, oamenii sunt doar ei cu moartea – singuri.

Deși suntem din ce în ce mai mulți pe Terra, sufletele sunt din ce în ce mai singure. Și nici nu ne dăm seama de asta. Vina ne aparține în totalitate, oricât am căuta să aruncăm pisica în spinarea altcuiva. Pervertirea noastră depinde în mare parte de grija pe care nu ne-o purtăm. În lumea de astăzi tot ceea ce ține de suflet este considerat înapoiat, din secole trecute. Iar cei ce mai încearcă să mai aibă grijă de suflet sunt considerați nebuni ai zilelor de astăzi. Și de cele mai multe ori tindem să marginalizăm astfel de oameni. Când de fapt ne marginalizăm singuri, pentru că ne ținem sufletul în închisoarea poftelor trupești.

Viața nu este doar o goană continuă după pofte. Viața înseamnă suflet, licărirea divinității în fiecare dintre noi. Pentru că sufletele triste dau trupuri bolnave. Iar sufletele ținute închise dau vieți ruinate. Și cel mai trist este să vezi oameni bogați cu suflete ruinate. Este o lege nescrisă a scadenței. Pe care fiecare dintre noi o vom avea. Și atunci sufletul nostru va spune dacă a fost hrănit sau a fost înfometat. Doar că atunci nu vom mai putea schimba nimic. Iar trupul nostru va fi bătrân și împovărat de lăcomia avută de-a lungul vieții. Cum vom mai putea hrăni atunci sufletul?

„Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate.” – Mircea Eliade

„Sufletul e ca fierul. Nu poți lucra cu el până nu l-ai încălzit.” – Nicolae Iorga

The post Hrăniți sufletul appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Acum să nu vă închipuiți că în carte veți găsi o rețetă perfect valabilă pentru fiecare. Mai degrabă veți găsi pași pe care Cezar i-a făcut spre a-i fi mai bine. Și nu doar din punctul de vedere al sănătății fizice, ci mai ales din punct de vedere al sănătății sufletești. Pentru că, atunci când sufletul îți este liniștit, întreaga ta ființă se liniștește. Și începi să vezi lucrurile cu alți ochi. Departe de a fi o carte religioasă, ” Calea Mea” este în primul rând o rețetă personală de a ne fi mai bine. Și trupește și sufletește.

Dieta lui Dumnezeu o poate face fiecare. Pentru că, oricât de mult am refuza să credem, lucrurile nu sunt întâmplătoare. Chiar dacă, din când în când ne răzvrătim, chiar dacă din când în când refuzăm, toate se întâmplă cu o precizie de ceas. Cezar și-a găsit calea la momentul lui. Așa cum fiecare dintre noi ne găsim calea la momentul potrivit. Mai devreme sau mai târziu, tuturor ne vin întrebări în gând, întrebări ce ne restartează viața. După cum spuneam, Cezar și-a găsit calea spre liniște trupească și sufletească. Și a spus-o în paginile cărții. Unii dintre noi se vor simți inspirați de cuvintele lui. Alții le vor primi cu scepticism. Fiecare după propriile convingeri de acum.

Am răsfoit un pic cartea lui Cezar și drept să vă spun m-am regăsit de multe ori în rândurile personale ale cărții. Poate și pentru că de multe ori m-am luptat cu greutatea, dar la nivel mental nu am fost pregătit. Pentru că, am aflat un lucru pe care nu îl știam. Indiferent de cât de mult slăbești, creierul tău va căuta să revină la greutatea setată de-a lungul timpului. Iar pentru a restarta creierul trebuie să faci altfel lucrurile. Pentru că, făcând aceleași lucruri și așteptând să ai rezultate diferite, se cheamă nebunie. Și pentru a lupta cu ispitele culinare, trebuie să îți cureți sufletul și creierul. Dacă vreți este vorba despre schimbarea totală a stilului de viață cu bune și cu rele.

Cel mai important este să depistăm momentul în care putem spune STOP stilului de viață pe care îl avem acum. Mai ales dacă acesta este unul care nu ne aduce mulțumire sufletească și trupească. Și ce este mai important – să fim singurii care decidem asupra momentului de a spune STOP. Neinfluențați de nimeni. Doar în acel moment, vom începe procesul ireversibil de a ne schimba. Fie că este vorba despre nutriție sau despre sănătatea noastră sufletească.

Recăderi vor fi, indiferent de cât de curajoși suntem. Și asta o spune și Cezar. Doar că, de noi depinde dacă acestea vor fi din ce în ce mai puține. Eu aș spune că atunci când vom reuși să ne întărim sufletul, vom începe să slăbim cu trupul. Sună ciudat, dar credeți-mă că am încercat la un moment dat și eu o rețetă asemănătoare și este cât se poate de adevărat. Atunci când sufletul mi-a fost tare, am reușit să ajung de la 105 kg, la 78 kg. Problema a fost că nu am fost destul de pregătit să nu recad. Pentru asta îți trebuie antrenament. Și Cezar ne dă câteva ponturi în ceea ce privește statornicia schimbării stilului de viață. Poate tocmai de aceea i se potrivește ca o mănușă, sintagma – dieta lui Dumnezeu.

Lucrurile sunt atât de simple, dar și la fel de complicate. Pentru că natura noastră umană este delăsătoare. De cele mai multe ori ne obișnuim cu un stil de viață comod, în care nu trebuie să renunțăm la propriile noastre plăceri. Chiar dacă acestea ne fac mai mult rău decât bine. Este atât de greu să renunțăm la mâncărurile gustoase și la viciile care ne satisfac nevoile fiziologice, dar care pe termen lung ne fac mai mult rău. Dacă am ști că renunțarea poate veni ușor, am fi mai perseverenți și mai deciși în acțiunile noastre.

Dacă nu mă credeți, puteți să luați cartea, să o citiți și să vă convingeți. Și ce este mai important – să aplicați puțin din ce spune Cezar în rândurile cărții sale. Merită – pe cuvânt.

The post Dieta lui Dumnezeu appeared first on Durbaca Ionut Lucian.