În ultima perioadă am observat o tendință accentuată a copiilor de a fi răi cu partenerii/prietenii lor de joacă. Acești copii au percepția că dacă jignesc, dacă resping, dacă lovesc sunt mai speciali decât ceilalți. Da, copiii pot fi răutăcioși între ei, da copiii pot greși unii față de alții. Dar, treaba părinților este de a corecta aceste lucruri. Nu este o luptă de supraviețuire, pentru că oricând copilul agresator (verbal sau fizic) poate deveni un copil agresat. Da, copiii trebuie să își rezolve singuri problemele apărute între ei, dar trebuie învățați să își rezolve problemele în mod pașnic.

Recunosc, Iustina mi-a spus de nenumărate ori că a fost jignită, respinsă, uneori lovită sau mușcată. De fiecare dată am încercat să o învățăm să ierte și să treacă peste. Dar în același timp am învățat-o că acei ce o jignesc în mod constant, nu merită prietenia ei. Și nici măcar prezența sa lângă ei. Și Iustina are momentele ei când greșește și are momentele ei când personalitatea este mai mare decât inima. Dar, de fiecare dată când greșește ne așezăm și discutăm. Și îi spunem că bunătatea va atrage bunătate. Răutatea va atrage răutate.

Sufletele plăpânde ale copiilor pot trăi drame. Mai ales atunci când sunt respinși de copiii pe care îi consideră prieteni. Sau atunci când sunt marginalizați de ceilalți din varii motive. Sau când sunt înlocuiți în  relația de prietenie cu alți copii. Copiii prin natura lor nu pot fi indiferenți la răutățile celorlalți. Sunt copii care verbalizează durerile, dar sunt mulți copii care strâng în ei și acumulează frustrări. Frustrări ce mai devreme sau mai târziu vor da pe afară sub o formă sau alta. Pentru că prea plinul dă pe afară. Și atunci părinții se trezesc în fața unor furtuni sentimentale la care fac față cu greu. Degeaba explică părinții că nimeni și nimic nu trebuie să le fure fericirea. Pentru sufletul lor plăpând sunt lucruri de neînțeles – cum de pot fi respinși de alți copii. Și nu înțeleg ce au făcut de sunt respinși.

Da, cât sunt mici, copiii pot dezvolta relații de prietenie sau de antipatie. Dar de aici și până la a respinge sau a agresa fizic sau verbal este cale lungă. Sunt mulți părinți care își educă odraslele pe principiul ”tu să cazi în picioare” încât nu mă miră că răutățile apar de la vârste fragede. Se spune că de cele mai multe ori, copiii imită comportamentul părinților. Poate asta ar trebui să ne dea de gândit nouă părinților. Și poate că atunci când auzim că plodul nostru a făcut una sau alta, ar fi bine să ne gândim la modul nostru de a fi. Și la ce ne-am învățat copilul.

Citisem undeva că tatăl nu este cel care plătește facturile, ci acela care pune familia pe primul loc. Iar a pune familia pe primul loc înseamnă să ai discuții inclusiv cu al tău copil. Și să îl înveți principii solide, care nu au nicio legătură cu răutatea, viclenia, agresivitatea. Vrem să trăim într-o lume mai bună! Dar oare cum putem trăi într-o lume mai bună, dacă nu ne învățăm copiii să fie buni? Ei vor crește și vor crește cu principiile pe care le pun acum în practică. Dacă acum sunt răutăcioși sunt șanse mari ca și ca adulți să fie răutăcioși și invidioși. Dacă vor jigni acum, mai târziu nu vor ști să facă altfel. Iar dacă lovesc acum, probabil că și ca adulți vor folosi forța.

Poate că nu aș fi scris lucrurile astea, dacă nu am fi trecut anul acesta printr-o furtună emoțională a Iustinei. Furtună venită din jignirile care i-au fost aduse, din respingerile de care a avut parte, din agresiunile fizice și verbale pe care i le-au aplicat alți copii. Și nu o spun ca să ne victimizăm, ci pentru a trage un semnal de alarmă și altor părinți. De a fi atenți la sufletele propriilor copii, de a corecta derapajele acolo unde sunt și când sunt. De a nu își lăsa copiii să crească după cum bate vântul. Doar pe principiul că se descurcă ei. Probabil că toți părinții vor să crească viitori OAMENI. Iar pentru a crește OAMENI trebuie să facem ce trebuie acum ca și părinți.

Dacă veți lua ce trebuie din semnalul pe care am vrut să îl trag aș fi bucuros. Dacă mă veți judeca sau veți spune că ”iar a prins vulpea la rană” e alegerea voastră. Dar mai devreme sau mai târziu s-ar putea să vă aduceți aminte că la un moment dat a fost un ”nebun” care a tras semnale de alarmă. Să nu fie prea târziu!

Să lăsăm scuzele de genul – ”sunt copii și nu știu ce fac” și să fim mai atenți la intențiile reale ale copiilor noștri în relațiile cu ceilalți prieteni de vârsta lor.

”Răutatea începe acolo unde se sfârșește omenia” – Victor Hugo

The post Jignirile duc la drame appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Azi așa, mâine așa, până într-o zi când te vei trezi că durerea copilului tău va da pe afară. Și te vei întreba unde ai greșit. Te vei gândi de ce copilul tău s-a schimbat brusc și nu mai este cel pe care îl știai tu. Mic și plăpând. Te uiți la el și parcă nu îl mai recunoști, dar nu îți aduci aminte de momentele în care el venea la tine să îl asculți. Fiind într-o goană zilnică, uităm de cele mai multe ori că odraslele noastre au nevoie de noi implicați 100%. Dincolo de părinți au nevoie de prietenia noastră necondiționată. Și poate ce este cel mai important, au nevoie de ascultarea noastră și de sfaturile noastre. Date ca pentru vârsta lor. Sufletele lor au aceleași nevoi de afecțiune și de bucurie ca ale noastre. Chiar dacă au 8-9-14-18 ani.

Unii copii se maturizează mai repede, alții se maturizează forțați fiind de întâmplările prin care trec. Unele suflete de copii sunt mai sensibile, altele mai independente, dar toate au nevoie de dragoste din partea noastră, a părinților. Pare o stereotipie, dar un copil are mai multă nevoie de iubire decât de mâncare. Nu știu dacă este un părinte responsabil care să nu își iubească copilul. Dar sunt sigur că într-o societate rece și distantă, am devenit și noi, din ce în ce mai distanți față de sentimentele copiilor noștri. Vine o perioadă în care îți dai seama că a vorbi cu sufletul copilului tău este imperios necesar. Pentru a-i alina tristețile, pentru a-i pansa dezamăgirile, pentru a-i da putere să meargă mai departe.

Este important ca al tău copil să fie îmbrăcat bine, dar poate că e mai util să-i îmbraci sufletul în dragoste. Cumpărându-i jucării, cadouri nu îi cumperi fericirea – el este fericit dacă îi asculți inima. Dându-i de mâncare îi menții sănătatea trupească, dar dacă ești acolo când are dezamăgiri și tristeți, va ști că poate veni la tine oricând să caute alinare. Oricât de ciudat ar suna, în societatea de astăzi, familia este singura oaza de liniște a copilului tău. Acasă, copilul tău se simte iubit, protejat, ascultat, îndrumat, alintat.

Din ce în ce mai des realizez că noi, părinții, facem multe greșeli în ceea ce îi privește pe copii. Unele conștiente, altele inconștiente. Poate că e mai ușor ca după servici să le dăm telefonul, dar așa nu vom face altceva decât să-l îndepărtăm de noi. Uneori, cele mai grele discuții sunt cele pe care le ai cu al tău copil. Pentru că îți pune întrebări la care răspunsul este unul complicat și pentru că tu ești eroul lui. De la tine așteaptă rezolvările pentru problemele lui. Poate că ar trebui să conștientizăm că suntem modelatorii sufletelor copiilor noștri. Tristețile copiilor pot fi rezolvate doar prin iubirea primită de la părinți.

Chiar dacă uneori pare că munca noastră de părinți este în zadar, cu timpul, dacă ne-am făcut timp să ascultăm sufletul copilului nostru, rezultatele vor apărea. Iar atunci când nu mai știm cum să ne ajutăm copilul, e bine ca ochii noștri să își îndrepte privirea spre El. Iar dacă nu știi ce să-i spui pentru a-i alina sufletul, îmbrățișează-l. Să simtă că sufletul tău este lângă sufletul lui. Necondiționat!

The post Copilul tău are suflet appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: jurnalul.ro

Implicarea copiilor în discuțiile părinților este una, dar prezența lor la discuțiile apăsătoare este cu totul și cu totul altceva. Discuțiile în contradictoriu, pe care uneori părinții le mai au în prezența copiilor, pot genera tristețe în sufletul acestora. La fel și discuțiile financiare care se rezumă la lipsuri, pot aduce în mintea copiilor ideea de culpabilizare. Și toate acestea duc la o maturizare tristă a copiilor. Ca să nu mai vorbim despre copiii obligați să crească fără părinți. Nu întotdeauna plecatul la muncă în străinătate produce efecte pozitive în rândul copiilor lăsați acasă, cu rudele. Ba din contră – lasă urme greu de șters în sufletul lor, urme care de cele mai multe ori nu vor trece odată cu timpul.

De cele mai multe ori facem greșeala de a ne considera copiii mult prea maturi față de vârsta lor. Și îi implicăm de multe ori în subiecte mult prea apăsătoare pentru sufletele lor. Că discutăm despre cum ne plătim facturile, că discutăm despre cum ne plătim ratele, sau orice altceva, ar trebui să avem grijă ca ei să nu fie pe lângă noi. Mai ales dacă discuțiile sunt despre cum să ne achităm toate daravelile. Sau despre cum ne-au supărat unii sau alții de-a lungul unei zile.

De felul meu sunt un părinte dur. Așa mă consider eu. Sunt pe principiul de a pregăti copilul pentru viață. Care de cele mai multe ori nu este una dreaptă și corectă. Dar, duritatea se oprește în momentul în care discutăm despre maturizarea sufletului copilului. Pentru că, din păcate, copilăria este doar o dată. Și dacă un copil își pierde inocența copilăriei sub povara grijilor, totul devine trist. Copiii trebuie să fie copii și principala lor grijă ar trebui să fie – bucuria de a trăi și de a experimenta. Atât și nimic mai mult. Da, viața este grea, da uneori noi părinții ne dăm peste cap să le fie lor bine. Dar, asta trebuie să o știm doar noi. Cel puțin până la o anumită vârstă, când ei pot înțelege adevăratul sens al cuvintelor și situațiilor.

Maturizarea copiilor noștri trebuie să fie naturală și nu influențată de noi părinții lor. Nu știu dacă v-ați gândit la cum percep copiii noștri o ceartă? Pentru că, oricât de perfecți am vrea să părem, lucrurile acestea se întâmplă în fiecare familie. Sunt câteva studii care arată că, atunci când părinții ridică vocea, nivelul de stres al copiilor crește aproape instant. Pierderea controlului din partea noastră a părinților ne sperie copiii și își vor simți universul amenințat. Și uite așa stresul se stochează în sufletul lor și se transformă în timiditate sau frică – și de cele mai multe ori se vor răzvrăti.

Așa că, e bună și implicarea copiilor în viața familiei și responsabilizarea lor. Dar făcută cu măsură. Să numărăm până la zece atunci când suntem nervoși și să nu discutăm de fața cu ai noștri copii. Să ne potolim pornirile și avalanșa de cuvinte atunci când lângă noi sunt copiii noștri. Iar discuțiile financiare să fie pe cât posibil pozitive, îndreptate spre soluționare și nu spre panică. Știți doar că ne sunt copiate comportamentele și luate ca bune. Doar suntem eroii lor.

Personal am făcut multe greșeli față de copila mea – mai ales când sunt la volan. Și acum stau și mă întreb ce vină are fiică-mea că unul din trafic este neatent? De ce trebuie să audă limbajul meu colorat? Doar pentru că eu nu îmi pot stăpâni nervii și limba? Cu timpul probabil că voi deveni mai calm și mai înțelept…. Așa și cu discuțiile ”grele” pentru copii – oricât de nervoși am fi, trebuie să le asigurăm stabilitate emoțională. Pentru că nu este așa, ne dorim să avem copii echilibrați…..

The post Maturizarea tristă a copiilor appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Poate că timpul nu mi-a ajuns să o sun mai des, poate că de multe ori am dat-o uitării. Dar, astăzi am primit o lecție de dragoste și simplitate. Sunt un norocos că încă mai am o bunică ce mă învață că lucrurile simple sunt pline de încărcătură emoționantă. Când eram mic, plângeam adesea în brațele ei – astăzi în schimb, bunica a vărsat o lacrimă pe umărul meu. Dacă vreți astăzi am simțit apăsarea anilor bunicii, pe umărul meu. Mi-am luat energia din îmbrățișarea bunicii de astăzi, cât să îmi ajungă o viață întreagă.

Parcă când vorbea cu mine nu voia să mă deranjeze cu niciun cuvânt. Să nu mă rănească cu nicio vorbă. Și cu toate acestea bunica mă copleșea cu dragostea izvorâtă din trupul ei plăpând. Ochii îmbătrâniți de ani s-au luminat astăzi și așa îi voi păstra în amintirea mea de peste ani. Chiar dacă trupul nu o mai ascultă așa cum vrea ea, sufletul ei încă învăluie cu dragoste. Și nu doar pe mine, ci pe toți nepoții ei. Pentru că ea este una din sevele noastre și unul din locurile de unde ne tragem originea.

La un moment dat, în timpul discuției îi spune mamei mele: ”Uite nu i-a fost rușine lui Liviu să mă ia de mână și să meargă cu mine”. Liviu este fratele meu, care ieri a fost cu ea când și-a făcut analizele. Vă dați seama cât de simplu și frumos gândesc bătrânii noștri? Dacă ar ști ea, că fiecare îmbrățișare, fiecare luare de mână, pe noi, nepoții ei, ne conectează la istorie și la rădăcina noastră…. Dacă ar ști ea că noi suntem ce suntem și datorită ei…. Pentru că, lacrimile ei și grija pentru noi, ne-au udat rădăcinile și așa am crescut. Bunica este ca și stejarul bătrân la umbra căruia cresc puii de stejar. Așa plăpândă cum este și cum a fost, ne-a dat energia necesară să creștem. Iar dragostea ei a fost uneori mai puternică decât cea a mamei.

Pentru că o simțeam de la kilometri. Și fiecare gând bun al ei ne ghidează pașii. Nu ne-a reproșat niciodată că nu avem timp să o sunăm, deși ar fi putut. Ci ne-a zâmbit atunci când ne-a văzut. S-a bucurat tot timpul de prezența noastră, chiar dacă anii au trecut și peste noi. Și bucuria se vedea de fiecare dată când o priveai în ochi. Simplitatea bunicii mele m-a impresionat de fiecare dată. Pentru că este o simplitate înțeleaptă, venită din conectarea ei la divinitate și viața însăși. Și poate că așa cum sunt eu astăzi i se datorează și ei.

Da, bunica este izvor de simplitate și dragoste. Și nu îmi este rușine să o spun. Poate că într-o societate aflată mereu într-o fugă continuă, ar trebui să ne mai uităm și la bătrânii noștri. Să vedem oglinda a ceea ce trebuie să conteze cu adevărat. Simplitatea lor să o luăm ca și exemplu. Iar dragostea lor ca stindard al trecerii noastre prin lume. Pentru că la evoluția noastră, bătrânii au contribuția lor. Puțină în accepțiunea noastră, multă în realitate.

Bunicii noștri reprezintă izvorul nostru de istorie, legătura noastră cu strămoșii. Să ne bucurăm cât de mult putem de ei și de dragostea lor. Pentru că ei ne-au învățat să iubim, să mergem, să ne bucurăm, să fim buni. Nu degeaba bunicilor li se mai spune și buna/bunul. De la bunătatea lor și de la dragostea cu care își cresc nepoții. Să îi iubim chiar dacă pielea lor începe să se zbârcească. Să îi respectăm chiar dacă nu ne mai pot ajuta foarte mult. Și să avem grija de ei ca de o comoară. Pentru că bunicii în viață sunt o comoară a sufletului nostru.

Da, astăzi mi-am primit lecția de simplitate și de dragoste de la bunica mea. Și pentru asta ÎI MULȚUMESC.

The post Bunica izvor de dragoste și simplitate appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: pofta-buna.com

De fiecare dată când văd că apar sfințișorii încep să îmi umble amintiri frumoase prin minte. Parcă este viu sentimentul pe care îl trăiam, atunci când stăteam în bucătăria caldă. Special încălzită pentru ca aluatul să crească. Ai mei au fost oameni simpli, dar au știut să respecte tradițiile. Și poate din această cauză am atâtea amintiri frumoase. Pentru că, dincolo de bunătatea sfinților mi-a mai rămas în minte un lucru – faptul că întreaga noastră familie se strângea în bucătărie. Unul alegea nucile de coajă, altul pregătea vasele. Într-un cuvânt fiecare își aducea contribuția la rețeta de sfințișori. Dar, gustul pe care îl dă maică-mea la sfințișori nu l-am mai găsit la niciun sfințișor pe care l-am luat din comerț.

Când eram mic, știam că din 7 martie începe să respire natura și implicit și joaca mea pe afară să fie mai multă. Cumva asociam sfințișorii cu momentul în care toate lucrurile devin mai vesele. Iar atunci când scăpăm la lighenașul cu sfințișori parcă era război la gura mea. Mâncam cu așa o poftă, de parcă eram ținut nemâncat luni întregi înainte. Da, de mic am fost un copil care nu a rezistat la dulciuri. Și acum am tendința de a uita de mine, atunci când simt gustul sfințișorilor. Ba chiar mă dădeam în vânt după mucenici de post. Îmi plăceau mai mult – asta dacă reușeam să fac diferența.

Cu siguranță că nu sunt singurul care are amintiri frumoase, atunci când vorbește despre mucenici. Dar, nu știu dacă se cunoaște istoria obiceiului. Din vechime, în credința populară se crede că se deschid mormintele și porțile Raiului. Tocmai de aceea, gospodinele fac acești mucenici și o parte se dau de pomană. Se spune că e bine să dăm de pomană 40 de mucenici, pentru că simbolizează cei 40 de mucenici sărbătoriți pe 9 martie.

Mucenicii după cum bine știți sunt sub forma cifrei 8, cifra echilibrului cosmic. Din ce am văzut mucenicii au în mare același mod de preparare – se fierb în apă, multă nucă și miere de albine sau arome diverse. Dincolo de amintirile pe care ni le provoacă acest obicei, ar trebui să ne gândim și la ce semnifică el. Pentru ca pe viitor să putem transmite mai departe și copiilor noștri. Chiar dacă acum sunt cramponați în tablete și tehnologie, pe viitor vor rămâne cu amintirea mucenicilor proaspăt scoși din cuptor. Și mai ales cu gustul acestora.

Și pentru că am găsit și o rețetă pentru mucenici o las aici – poate va mai ostoi câteva pofte de mucenici.

Rețetă pentru mucenici

Gospodinele fac în cinstea Sfinților Mucenici, 40 de colaci numiți sfinți, mucenici sau bradoși. În Moldova, aceștia au forma cifrei 8 și sunt copți din aluat de cozonac, apoi unși cu miere și nucă. În Dobrogea și Muntenia, mucenicii sunt mai mici și sunt fierți în apă cu zahăr, cu scorțișoară  și nucă, simbolizând lacul în care au fost aruncați Sfinții Mucenici. Aceștia sunt duși la biserică pentru a fi binecuvântați și apoi sunt consumați în familie.

Pentru aluatul din care se fac mucenicii este nevoie de 250 grame făină; 120 ml apă caldă și sare.

Este indicat ca în seara de 8 martie să se facă o cocă din care se modelează mucenicii. Mucenicii se fac șnururi lungi și subțiri din cocă, apoi se fac cerculețe mici sau opturi. Mucenicii se lasă peste noapte la uscat, pe masa presărată cu făină. Peste mucenici se presară de asemenea făină.

În dimineața de 9 martie, mucenicii se trec prin sită, pentru ca să cadă făina de pe ei, apoi se pun la fiert într-o zeamă preparată din următoarele ingrediente: apă, sare(un vârf de linguriță), coaja de la o lămâie(rasă) și zahăr.

Mucenicii se pun în apă, numai după ce aceasta a dat în clocot. E important să punem la fiert apa cu sarea. Se rade o coajă de lămâie și atunci când mucenicii încep să fiarbă se adaugă zahărul. Ne putem da seama ca mucenicii sunt fierți, atunci când aceștia se ridică la suprafață.

Se servesc cu miez de nuca și cu praf de scortișoară, sau zahăr pudră.

The post Mucenicii muncă și amintiri appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Mi-ai spus că îți este frică de întuneric și împreună am căutat să depășim acest impas. Îți spun un secret – când eram mic, nu scoatem nasul de sub plapumă. Datorită fricii de întuneric. Împreună cu tine am retrăit acele sentimente de frică. Dar, mi-am păstrat cumpătul, pentru ca tu să îți înfrângi frica. Am desenat împreună fricile pe care le aveai. Și tot împreună am rupt foile pe care ți-ai desenat fricile. Și împreună cu mama le-am aruncat la gunoi. Pentru că așa dispar fricile – abordându-le frontal.

Ți-a fost frică de eșec și îmi spuneai că tu nu ești în stare. Aveam aceleași frici în ceea ce mă privește. Doar că la mine, frica era să nu îți fiu un tată bun. E normal să îți fie teamă că nu poți să reușești. E normal să ai și scenariul acesta în minte. Însă, împreună, în formulă de trei, am reușit să depășim și frica aceasta. Pentru că nu există om căruia să nu îi fie frică de eșec. Ai reușit să îți dai seama că, dacă ai încredere în forțele tale, reușești. Dincolo de frici și de sentimentele de nesiguranță pe care ți le dau unele situații.

Ți-a fost frică de oamenii răi și de hoți. Și aici trebuie să îți mărturisesc că și eu am aceleași sentimente când simt răutatea în oameni. Sunt sentimente absolut normale atunci când vedem răul lângă noi. Dar, din păcate în lumea aceasta trebuie să trăim și să încercăm să o facem mai bună, împreună. Fricile trebuie să ne ajute să facem lucrurile cum trebuie și nu să ne paralizeze viața. În poveștile copilăriei mele și ale tale, răul este biruit întotdeauna de bine. Așa că nu avem de ce să ne fie frică.

Când erai mai mică îți era frică să nu te pierzi. Mă repet și aici. Am și eu o frică de genul acesta. Dar, draga mea copilă, mie îmi este frică să nu te pierd. Cu toate că realizez că la un moment dat va veni momentul să îți iei zborul. Sper să fiu pregătit. Totuși sper că la un moment dat, în zborul tău, îți vei mai aduce aminte de un bătrân tată și de o încărunțită mamă. Și îmi este frică pentru că te iubesc enorm, așa cum nu am  iubit-o nici pe mama ta. Știi cum spui tu ”te iubesc te jos și până la Dumnezeu – așa de mare este iubirea mea”…. Dar, fricile acestea sunt normale și mai devreme sau mai târziu le vom da la spate.

Cel mai mult îmi este frică să nu crești prea repede. Deja nu știu când au trecut aproape 8 ani. Parcă mai ieri mi te punea asistenta în brațe și simțeam cum mă cuprinde frica că nu știu ce să fac. Da, unui om mare îi era frică de un boț de aur. În sensul în care nu știam cum se crește o gâgâlice mică. Și astăzi te văd cum ai crescut și au trecut zilele când te țineam în brațe și tu gângureai. Și totuși ne-am păstrat momentele de îmbrățișare. Îmbrățișarea de familie pe care toți trei o facem. Ca să ne simțim unul pe altul și pentru a ne încărca unii de la alții cu dragostea pe care ne-o purtăm. Îmi este frică să nu crești prea repede și să nu reușim să ne bucurăm de fiecare moment petrecut împreună.

Da, recunosc, îmi este frică de ce ai să spui tu peste ani, atunci când îți vei aduce aminte de părinți. În sensul educației pe care încercăm să ți-o oferim. Și cu toate acestea, la cum te știu nu îmi este frică de ceea ce poți să devii. Pentru că m-ai învățat un lucru copilo. Că atunci când ai inima mare poți să reușești să treci peste frici. De dragul celor dragi. Da, draga mea copilă și tatăl tău are frici. Din cele mai diverse și mai ciudate frici aș putea spune.

” Frica nu este niciodată un motiv pentru a renunța, ea este doar o scuză” – Norman Vincent Peale.

The post Da draga mea copilă și mie îmi este frică appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Acum, când curentul general este unul al negării tuturor lucrurilor care au făcut societatea să evolueze, iată că a venit momentul să se discute și despre apariția copiilor ca rezultat al unei frustrări a părinților. A face un copil este o decizie luată doar de părinți – de ambii părinți de cele mai multe ori. Și este o decizie personală, încărcată de emoții și de dorința de a fi împliniți. Nu trebuie să vină nimeni să ne țină lecții despre: de ce se fac copiii – indiferent de cât de mare și cunoscut este numele său. Nu poți să ai pretenția că părerea ta este universal aplicabilă pentru toți oamenii care îți ascultă părerile.

Părinții nu fac proprii copii gândindu-se la bătrânețe. Spuneți-mi vă rog, câți dintre voi, acum când sunteți tineri, vă gândiți la bătrânețe? Părinții nu fac proprii copii din ofuscări și din neîmplinirile lor. Nu are logică – atunci când te simți neîmplinit, fără reușite profesionale, nu îți stă gândul să faci copii. Și aici nu vorbesc despre asistații sociali. Acolo este altă mâncare de pește și o discuție mult mai complexă. Părinții nu fac proprii copii atunci când sărăcia le bate la ușă. Toți părinții cu gândirea logică vor să le ofere totul copilașilor. Poate din cauza aceasta demografia este în scădere dramatică – părinții vor întâi să își facă o carieră, o situație și de abia după aceea să aducă pe lume un copil.

Revenind la emoția venirii pe lume a unui copil nu pot să îmi scot din minte împlinirea noastră ca și familie, atunci când a venit Iustina pe lume. Și nu, nu este vorba despre egoismul nostru – al mamei și al tatălui. Pentru că dacă vreți, decizia de a avea un copil, implică și multe responsabilități pe care le iei. Asta dacă vrei să ai copii fericiți. De la partea de asigurare a hranei și până la partea de asigurare a educației unui copil. Nu cred că este vreun părinte cu scaun la cap, care atunci când a luat hotărârea de a avea un copil, nu s-a gândit și la partea de după venirea lui pe lume.

V-ați gândit vreodată la cât de tristă ar fi lumea fără râsetul copiilor, fără gingășia lor, fără inocența lor care de multe ori înseninează ziua? V-ați gândit la un moment dat, cât de săraci am fi fără zumzetul lor? Viața ar fi cu mult mai gri și mai lipsită de dorința pentru mai bine.  Copii ne transformă în adevărați eroi, gata oricând să ne sacrificăm pentru ei. Ne fac să ne găsim cea mai bună variantă a noastră, pentru a le fi lor bine. Ne ajută să ne depășim limitele pentru ca ei să reușească. Fac tot posibilul pentru a ne încuraja să fim noi, naturali, pentru ca ei să învețe ce este sinceritatea. Noi, părinții i-am adus din dragoste pe Pământ și tot noi suntem responsabili pentru ei. Pentru fiecare celulă din corpul lor.

Declarația respectivului domn nu a făcut altceva, decât să arate micimea modului lui de gândi, acum, când și-a văzut copiii evoluând. Mă miră și mai mult modul lui de a deschide acest subiect și suficiența cu care și-a expus punctul de vedere. Cu riscul ca ”fanii” respectivului domn să îmi sară în cap, spun că declarația lui nu a fost gândită deloc. Și că uneori e bine să știi când să te retragi din postura de formator de opinie. Să îți recunoști neputința și să te retragi în momentele tale de glorie. Pentru că altfel te faci de râs și îți atragi dezaprobarea, chiar și a celor care la un moment dat aveau respect față de opiniile și analizele pe care le făceai.

Dragă domnule, copiii nu se fac din sărăcie, ci din dragoste, copiii nu se fac pentru a avea cine să aducă un pahar de apă la bătrânețe – au trecut vremurile în care se gândea astfel. Și nu uita, dragă domnule că atunci când îți exprimi părerile, acestea ajung și la cei care nu au avut șansa să aibă copii – și produc răni peste cele deja existente. Îmi pare rău că nu știți să fiți diplomat.

” Indiferent dacă cresc, ei rămân copiii noștri, și unul din cele mai importante lucruri pe care le putem dărui este dragostea noastră necondiționată. O iubire care nu depinde de nimic, decât de faptul că sunt copiii noștri.” – Rosaleen Dickson

The post Copiii întregesc familia appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Nici nu mai contează de ce s-a ajuns aici. Nici nu este important. Părinții care pot să își ducă copiii la școală știu câtă fericire apare pe chipul copiilor. Cel puțin în prima zi de școală. La fel de bine părinții știu ce înseamnă un nou început școlar și câtă investiții au făcut. Dar, dacă un deștept de ministru spune că ”învățământul este gratuit în România – jumătate plătește statul, jumătate plătesc părinții”. Tocmai din cauza aceasta probabil că este și abandonul școlar la cote așa de mari. Pentru că sunt părinți ce nu își pot suporta jumătatea din ”gratuitatea” unui an școlar.

Puțini se gândesc la copiii ai căror părinți nu își pot permite să îi țină în școală. La conducătorii țării. Oare ce este în sufletul unui copil, atunci când vede alți copii de vârsta lui cu ghiozdanele în spate? Credeți că ar vedea bucuria unui nou început? Sau ar oferi circumstanțe atenuante părinților pentru că nu i-au dat șansa să meargă la școală? Copii aceștia pot fi denumiți aripi frânte și îngeri maturizați.

Din păcate și o parte din copiii ce au șansa să meargă la școală devin îngeri maturizați și au aripi frânte. Pentru că sistemul actual de învățământ le frânge copilăria. Dacă acești copii nu au norocul de un dascăl care să se gândească la evoluția lor viitoare și nu la tocitul din cărți. Practic dacă au șansa să aibă un dascăl vizionar și care să pună accentul pe personalitatea copiilor, viitorul lor nu va fi cenușiu. În schimb dacă au neșansa să aibă un dascăl aplecat doar spre planul trimis de minister, fără să pună accent și pe copilăria lor, atunci vor deveni mici roboței. Eventual fără personalitate și fără să poată să aibă propria opinie.

Iar noi părinții avem poate rolul cel mai important în dezvoltarea armonioasă a propriilor copii. Dacă vom avea pretenția că școala trebuie să ne educe copii, atunci vom fi deja pierzători. Dacă nu vom înțelege că ei, copiii noștri au nevoie de noi lângă ei, atunci să nu ne mirăm că se depărtează de noi de la vârste fragede. Dacă vom pune accentul doar pe a încărca copilul cu învățat, cu diverse cursuri de dezvoltare a abilităților, copiii noștri vor deveni obosiți înainte de vreme. Dacă ne vom educa proprii copii să aibă doar capul plecat, pe principiul ”capul plecat sabia nu-l taie”, să nu ne mirăm în viitor că nu își vor putea asuma deciziile.

Copiii noștri au nevoie de ajutorul nostru. Și nu doar de ajutorul financiar. Pentru că mai târziu, când vor crește își vor aminti doar momentele petrecute cu părinții alături. Sau de momentele în care doreau să își descarce sufletul și părinții nu aveau timp de sentimentele lor. Dacă nu vom putea să ne implicăm activ în viața lor să nu avem pretenția că suntem cei mai buni prieteni ai lor. Trebuie să realizăm că viitorul propriilor copii stă în mâinile noastre și ale dascălilor. Și că odraslele noastre nu sunt intangibile și nu pot fi deranjate cu păreri contrare opiniei lor despre ei.

Dragostea noastră a părinților către copii nu trebuie condiționată de nimic. Îi iubim necondiționat și facem tot ce ne stă în putință pentru a avea un viitor strălucit. Sunt ai noștri și suntem răspunzători direct de ei. Încă din momentul în care s-au născut și până când vom închide ochii. Și dacă vreți este imaginea noastră proiectată în viitor. Fiecare sentiment investit în ei, îi vor ajuta să aibă încredere în ei. Tot ceea ce le insuflăm astăzi îi va ajuta în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat.

”Rădăcinile noastre se ascund în copilăria care ne luminează viitorul” – Marius Torok

The post Aripile frânte și îngeri maturizați appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Cine mă cunoaște știe că nu aș putea să îi fac rău Iustinei. De felul meu nu sunt dur, decât doar autoritar în voce. Dar, să vă povestesc cum mi-am bătut copilul la șah. Și asta nu pentru că ar fi o mare realizare de-a mea. Ci pentru că, în urma acestui joc, copilul meu a înțeles câteva lucruri esențiale sper eu pentru dezvoltarea sa. Să o luăm cu începutul. La grădiniță i s-a ivit ocazia să facă șah din plăcere. Dar, această plăcere se termina în momentul în care, profesorul de șah îi pune să joace doi câte doi. Iustina a avut întotdeauna frică de eșec – și nu, nu mă refer că îi era frică să piardă, nu ei nu îi plăcea să iasă pe locul doi. Având și o personalitate puternică, prefera să nu participe la concursuri, decât să ia bătaie în cadru organizat.

Cum în viață lucrurile nu sunt întotdeauna cum vrei tu și de multe ori trebuie să te recunoști învins, pentru a o putea lua de la capăt, Iustina trebuie să învețe că nu trebuie să fie câștigătoare cu orice preț. Mi-ar plăcea ca viața ei să fie presărată doar cu victorii. Dar, uneori e bine să ne antrenăm copiii și pentru variantele nefavorabile din viața lor. Și să îi învățăm să reacționeze astfel încât să nu fie dați de pe traiectorie.

Bun, acum să vă povestesc. A adus Iustina tabla de șah și piesele, le-am aranjat pe tablă. Și ca orice joc plin de fair-play, am dat mâna la începutul jocului. Este un gest de respect pe care în general îl arătăm competitorilor noștri de orice fel ar fi ei. Și am început jocul. Am atenționat-o de la bun început că nu o las să câștige. Pentru că trebuie să câștige prin propriile forțe. O vedeam cum gândește mutările, o vedeam cum ezită înainte de a îmi lua piesele de pe tabla de șah. Am observat-o cum stătea cu emoții când nu își acoperea bine piesele. I-am ghicit privirile pe sub gene ca să vadă tresăririle mele atunci când muta. Pot spune că a generat emoții puternice.jocul de șah. În final am bătut-o în acel meci, pentru că am vrut să văd dacă știe să piardă.

Bineînțeles, dorința de a câștiga a fost mult mai mare decât teoria pe care i-am spus-o eu la începutul meciului de șah. Și a început să plângă și să îmi spună că trebuia să o las să câștige, că ea este mai mică. I-am explicat că în competiții nu contează vârsta, ci cine este mai bun în acel moment. Și că nu întotdeauna câștigă un singur om – depinde foarte mult de cât de mult se antrenează, de starea lui de sănătate, de dispoziția din acea zi. Atunci când pierzi, nu trebuie să te superi pe adversar, ci trebuie să ai tăria să poți felicita adversarul că a fost mai bun. De fapt, cei ce au stofă de campioni știu să piardă și să își felicite adversarul pentru victorie.

Când vorbeam și îi explicam, vedeam cum ușor-ușor se relaxează și începe să fie atentă la ce îi spun. Și în cele din urmă a recunoscut că nu îi place să piardă pentru că ea nu vrea să iasă pe locul doi. Discuția noastră a fost lungă, dar ideea centrală este că, în cele din urmă, Iustina a înțeles că a pierde nu înseamnă nimic negativ. Și că mai importantă este starea sufletului ei atunci când nu câștigă. De la acea întâmplare am observat că, deși au mai fost situații în care nu i-au priit înfrângerile, căuta să se controleze și să nu se lase afectată. Ci vedeam cum încerca să persevereze, astfel încât să reușească în ceea ce și-a propus.

Și da, trebuie să recunosc că am fost mândru, atunci când echipa grădiniței din care făcea și ea parte, a câștigat locul 3 la o competiție de șah între grădinițe. Putea să iasă și pe locul 1, dar și-a demonstrat ei că împreună cu ai săi colegi pot fi buni. Pentru că și locul 3 este pe podium.

”Ce este înfrângerea? Nimic altceva decât educaţie. Nimic altceva decât primul pas spre ceva mai bun.” – Wendell Phillips

The post Cum mi-am bătut copilul appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

De felul nostru nu suntem sportivi înnăscuți, tocmai de aceea am ales și un traseu ușor de munte. Ne-am gândit că Ceahlăul este unul dintre cele mai ușoare trasee, unde pot merge și copilașii. Mersul prin pădure ne-a dat senzația de libertate, de apartenență la natură. Pentru niște sedentari a fost un traseu istovitor, plin de adrenalină. Dar, când dăm timpul înapoi ne amintim cu plăcere de tot ceea ce au însemnat cele 3 zile. Pentru că suntem siguri că experiența aceasta va rămâne mult timp în amintirea copiilor. Dincolo de tabletă, calculator și televizor, au văzut că experiența adevărată o au în natură. Cu siguranță că de pe traseul făcut pe Ceahlău au rămas cu mai multe amintiri decât în urma unei zile petrecute în fața calculatorului.

În această perioadă Ceahlăul îți oferă peisaje pitorești, relaxante, care te fac să îți dorești să te muți mai aproape de el. Sau cel puțin să revii din ce în ce mai des pe el. Senzația de libertate pe care o resimți în mijlocul pădurii dese, întrece orice stare de oboseală acumulată ca urmare a urcării Ceahlăului. Chiar dacă mușchii picioarelor nu te mai ascultă îți încarci bateriile până la limita maximă. Chiar dacă ajungi plin de noroi în punctul de unde ai plecat, aerul de munte îți rămâne adânc întipărit în nări și plămâni.

Dar ca și în viață și pe Ceahlău întâlnești tot felul de oameni – unii cu inimă bună, alții cu o răutate ciudată în suflet. Am pățit-o ca, atunci când am ajuns la Cascada Duruitoarea să fim ghidați pe cel mai greu traseu de întoarcere din cele care existau marcate. Asta deși oamenii care ne-au recomandat să coborâm pe traseul albastru îl făcuseră cu 1 zi înainte și știau foarte bine că nu este recomandabil pentru copii. Adrenalina pe care am acumulat-o pe traseul de coborâre dinspre Duruitoarea niciodată nu am mai simțit-o. Atunci când vezi râpele abrupte, când îți dai seama că înapoi nu ai cum să te întorci, când vezi că terenul este plin de noroi simți că trebuie să dai totul din tine pentru ca împreună să ajungeți la finalul traseului sănătoși. Treci de la disperare la luat taurul de coarne în câteva secunde. Deciziile pe care le iei trebuie să fie dintre cele mai sigure pentru cei mici. Și în același timp te gândești ce inimă au avut cei care ți-au recomandat traseul văzând că ești și cu ai tăi copii lângă tine.

Personal am învățat niște lucruri din experiența de pe munte. Le las aici, poate că vor ajuta și pe alții:

1. Cele mai sigure trasee sunt cele pe care ai venit  – chiar dacă sunteți rupți de oboseală și vreți să ajungeți la baza Ceahlăului cât mai repede, mergeți pe traseul pe care ați venit. Este cel mai sigur pentru că îl știți de la urcare. În plus, traseul roșu de la Duruitoarea este și mai scurt cu 15 minute, decât traseul albastru. Nu faceți experimente pe drumul de întoarcere, mai ales dacă aveți copiii lângă voi. Pentru liniștea voastră alegeți traseul roșu.
2. Mergeți în grupuri mai mari – este mai sigur să mergeți într-un grup numeros decât să mergeți doar voi și cu familia voastră. Asta dacă nu aveți experiența muntelui și îl cunoașteți ca-n palma. Când sunt mai mulți puterea crește, când dispare motivarea la unul, apare la celălalt și în felul acesta moralul este ținut ridicat. Unde sunt mai multe mâini și creiere soluțiile în situații de criză se găsesc mai repede. Nu ai timp să intri în panică, chiar dacă natura ți se arată potrivnică.
3. Faceți provizii – e bine să aveți cel puțin 1 litru de apă de om și de-ale gurii. Gândiți-vă că nu aveți experiență și organismul vostru trebuie să fie hidratat tot timpul pentru a avea energie. E bine ca în rucsac să aveți și câteva batoane de ciocolată. Ajută enorm de mult și pentru energia de atunci, dar mai ales pentru lipsa febrei musculare din zilele următoare. Nu știți ce vă rezervă urcarea, dar mai ales coborârea. Este posibil să faceți mai multe pauze de odihnă decât v-ați fi așteptat. Și e bine să vă întoarceți cu merindele în rucsac decât să ajungeți lipsiți de vlagă.
4. Încălțați-vă cu papuci adecvați urcării pe munte. Știu că sună la mintea cocoșului că trebuie să ai încălțări adecvate, dar atunci când pleci ai senzația că ești echipat corespunzător. Dar traseul este posibil să te contrazică. Mai ales dacă ai papuci care au talpă alunecoasă și tu nu știai asta.
5. Încercați să plecați pe traseu cât mai de dimineață – asta pentru a nu avea surpriza de a vă prinde amurgul în pădure. Altfel riscați să intrați în panică și să nu reușiți să vă adunați. Chiar dacă aveți lanterne la telefon nu cred că este reconfortant să te prindă noaptea în pădure.

Dar, dincolo de micile incoveniente pe care le-am avut, pot spune că a fost cea mai faină experiență pe care am trăit-o în ultimii ani. Și asta pentru că senzația de libertate, de apartenență la natură o simt și acum, în momentul în care scriu. Traseul pe care am mers – pe urcare înspre Fântânele, pe coborâre înspre Duruitoarea și mai apoi înspre punctul de plecare ne-a oferit adrenalină, bucurie ochilor, liniștire sufletului și nu în cele din urmă, apartenență la ceilalți membri ai grupului. Ceea ce m-a bucurat pe traseu, a fost că atunci când te întâlneai cu oameni pe care nu îi cunoșteai te salutai. Și asta mi-a adus aminte că încă mai știm să fim oameni cu cei pe care îi întâlnim. Chiar dacă nu ne știam, muntele ne-a făcut să căutăm vorbele celui pe care îl întâlneam. Și da, cu mici excepții care întăresc regula, românii încă știu să se mai ajute – fie cu o vorbă bună, fie cu o motivare, fie cu un sfat. Atunci când situația o cere românii încă știu să sară în ajutorul celorlalți.

Pe final vă mai spun doar atât – pe munte, 10 minute sunt echivalentul a 30 de minute. Și asta pentru că oamenii pe care îi întâlnești pe traseu nu vor să te demoralizeze și caută să te motiveze spunând că mai ai puțin. Nu dezarmați dacă atunci când veți urca pe Ceahlău veți vedea că cele 10 minute le veți auzi din gura fiecărui om pe care îl veți întâlni. Pe Ceahlău timpul se măsoară altfel – în metri parcurși.

The post Adrenalina din munte appeared first on Durbaca Ionut Lucian.