Nu știu dacă ați stat vreodată să vă întrebați de unde s-a împământenit acest gest. Probabil că nu. Trecând astăzi printr-o situație în trafic, în care mi s-a arătat degetul mijlociu, am început să mă gândesc de ce acest gest este în comportamentul nostru natural. Bine,. asta după ce m-am enervat maxim. Și am căutat câteva informații despre originile acestui gest.

Originile acestui gest sunt speculative, și posibil, de mii de ani. Este identificat ca digitus impudicus (”degetul indecent”) în scrierile romanice antice. Se fac trimiteri la folosirea degetului în comedia antică greacă ”Norii” de Aristrofan. Acolo este definit ca un gest menit să insulte alte persoane. Utilizarea pe scară largă a degetului în multe culturi este datorată influențelor geografice ale Imperiului Roman și Civilizației greco romane. O altă posibilă origine a acestui gest poate fi găsită în primul secol din lumea mediteraneană, în care extinderea digitus impudicus-ului a fost una din multele metode de a distrage atențiafață de amenințarea deochiului. O altă posibilă origine datează din 1415, atunci când, înainte de bătălia de la Agincourt, francezii anticipând victoria împotriva englezilor, au decis să le taie degetul mijlociu tuturor soldaților luați prizonieri. Aste pentru că, fără degetul mijlociu le era imposibil să mai tragă cu arcul. Însă francezii au pierdut lupta și englezii au folosit degetul mijlociu pentru a-i batjocori.

Lăsând la o parte istoria și originile acestui gest, nu putem să nu admitem că atunci când cineva ne arătă degetul mijlociu, luăm acest gest ca pe un afront. Și ne stăpânim cu greu nervii care ne inundă instant creierul. Nu de fiecare dată cel care arată degetul mijlociu este și posesorul unui IQ respectabil. Cel puțin nu atunci când recurge la acest gest pentru a arăta că este supărat. Poate că reprezintă o reacție a unei ofuscări, poate că este reacția unui om laș care nu are curajul să te înfrunte și din goana mașinii îți arată el ție – ridicând degetul mijlociu. Dar, nimic nu scuză gestul acesta arătat unui semen de-al tău. Ba chiar te cataloghează ca un meltean fără prea mult creier – cel puțin în momentul ridicării degetului cu pricina.

De la un deget mijlociu poate porni o bătaie, la fel cum poate porni și o dispută verbală plină de nervi. Dar, ce te faci atunci când, îți este arătat degetul mijlociu și ești în mașină cu un copil sau cu soția ta? Cel care îți arată degetul, ți-l arată doar ție, sau ia în colimator pe toți cei de lângă tine? Cum să reacționezi, în așa fel încât să nu pari nici slab, dar nici să escaladeze conflictul? Mai contează atunci faptul că posesorul degetului mijlociu este un meltean? Sunt întrebări care probabil că vor găsi răspunsuri rapide. Dar, dincolo de toate întrebările pe care le ai tu, cel care este apostrofat astfel, gestul în sine spune multe despre cel care îl face. Cu  alte cuvinte gestul arată:

1. Lipsa inteligenței – puteți să spuneți că este lipsă de inteligență de tip IQ sau lipsă de inteligență emoțională. Pentru că dacă ai conștientiza că semnificația gestului tău are legătură cu originile fiecăruia dintre noi, probabil că nu-l vei mai face. Asta arată despre tine că nu știi să faci față situațiilor cu o anumită încărcătură. Și te ghidezi după sintagma – ”noi muncim, noi nu gândim”.
2. Stare de nervozitate – poate că aici vei avea o scuză. Deși nimic nu îți explică gestul acesta. Este un gest de bădăran care nu îți face cinste. Indiferent de cât de aiurea îți merge în acea zi, indiferent de cât de prost te simți, după o zi în care șeful doar a urlat la tine. Poate că din neatenție ai fost atenționat și nu trebuie să ai un astfel de impuls.
3. Superioritate – da, poate fi și asta o explicație a ridicării degetului mijlociu. Deși, au fost cazuri în care cel care a făcut acest gest, nu a știut cine este în spatele volanului. Iar atunci când au fost situații în care celui care i s-a adresat injuria a coborât să ceară socoteală, posesorul degetului s-a făcut alb ca varul. Din spatele volanului poți avea aere de superioritate – însă realitatea îți poate demonstra contrariul.
4. Lipsă de responsabilitate – de cele mai multe ori, cel care greșește are gura mai mare. În cazul nostru, cel care o comite are tendința de a arăta degetul mijlociu. Din păcate pe străzile noastre circulă tot felul de șoferi care conduc după regulile lor. Iar dacă îi faci atenți au senzația că te-au pus la punct. Nu își asuma responsabilitatea greșelii.

Indiferent de explicații, gestul ridicării degetului mijlociu nu are nicio scuză. Arată doar cât de bădăran ești, cât mitocăni zace în tine, cât de ofuscat ești. Indiferent de ce poziție socială ai, folosirea degetului mijlociu în poziție ridicată vorbește mult despre felul tău de a fi și uneori despre caracterul tău.

”Cine arată cu 1 deget spre alții arată cu 3 degete spre el. Întinde acum mâna în fața ta și arată cu degetul așa cum ai face-o în mod natural. Observă cum degetul tău mic, inelarul și degetul mijlociu au tendința să se îndrepte spre tine cu cât arăți cu degetul mai ferm în afara ta. Nu deții adevărul suprem, ci doar o firimitură din el. Fiecare om are o piesă din puzzle așa că încearcă să înțelegi fiecare piesă a fiecărui om dacă vrei să ai șansa de a descoperi vreodată adevărul suprem.” – Pera Novacovici

The post Degetul mijlociu sau minte lipsă appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Acum să vă spun de ce nu vreau copil de zece. Şi am să pornesc din propria mea experienţă, din copilăria mea. Am fost tot timpul considerat “brânză bună, în burduf de câine” şi tot timpul trebuia să fiu împins de la spate pentru a învăţa şi pentru a mă ţine cu burta pe carte. Dar, în cele din urmă, chiar dacă nu am avut rezultate excepţionale la învăţătură şi nu am fost un elev de zece, eu sunt mulţumit de cum am ajuns.

Şi asta pentru că am avut o copilărie în care am simţit cum este să fii copil, cum este să vezi lumea aşa cum este ea şi nu din cărţi. Am învăţat să relaţionez şi să socializez pe terenul de fotbal, am învăţat ce înseamnă spiritul de echipă, acolo unde am fost catalogat drept “golan”. Pentru că doar golanii jucau fotbal. Am spart geamuri, am spart mingi, am venit mult peste ora permisă de părinţi, la care să intru în casă. Dar, atunci când a trebuit spă pun burta pe carte, pentru a-mi atinge un ţel, am făcut-o fără să economisesc nici un efort.

Acum să revenim la ceea ce unii dintre noi îşi doresc de la proprii copiii. Să fie experţi de la vârste fragede. Fără să ne dăm seama că le furăm copilăria şi că îi maturizăm înainte de vreme. Le stabilim targete, îi condiţionăm prin atingerea lor, le răpim timpul liber prin extra-opţionale, multe dintre ele ineficiente mai târziu. Din ce în ce mai mult ne dorim ca ai noştri copii să devină mici roboţei, fără personalitate, cărora vrem să le instalăm propriile noastre programe de reuşită. Îi încurajăm să fie într-o competiţie continuă faţă de colegii lor, să fie cei mai buni, neluând în considerare faptul că, fiecare copil are abilităţile sale, pe care de-a lungul vieţii şi le va dezvolta natural.

Personal am căzut şi eu de multe ori în această capcană. M-am lăsat dus de val şi am pus presiuni inutile pe copilul meu. Fără să îmi dau seama, am reuşit, în unele momente, să îi ştirbesc din personalitate, prin cerinţe inutile pentru vârsta lui. Până când am observat că, îşi însuşeşte mai multe cunoştinţe dacă o las să cunoască lumea cu proprii ei ochişori şi noi, părinţii, să îi explicăm acolo unde nu înţelege. Chiar dacă pentru unii, copilul nostru este un inadaptat, un copil care nu ştie să interacţioneze cu alţi copii, sunt sigur, că lăsându-l, pe cât posibil să îşi facă singur relaţiile de prietenie cu alţi copii, să îşi rezolve conflictele apărute la joacă, va fi mult mai câştigat, pe termen lung.

Prefer să îi vorbesc copilului prin propriul exemplu, astfel încât acesta să aibă puncte de orientare, fără a intervine în personalitatea lui foarte mult. Prefer să îl ghidez prin linii directoare, astfel încât să ia propriile decizii, asumându-şi consecinţele deciziilor luate. În felul acesta sper că va deveni mult mai responsabil şi va şti ceea ce are de făcut.

Trăim cu toţii într-o societate pe fugă, într-o societate axată mai mult pe rezultate financiare şi pe asigurarea unui minim de confort. De ce să le inoculăm din start acest ritm al societăţii în care trăim? Poate că noi nu am fost atenţi şi am ajuns să fim roboţi cu mirajul unor oameni liberi. De ce să ne transformăm proprii copii în roboţi lipsiţi de sentimente, orientaţi doar spre rezultate şi spre premii? Avem noi dreptul de a le inocula viitorul aşa cum credem noi că este mai bun pentru ei?

La ce ajută atâtea examene la vârste fragede? Majoritatea părinţilor actuali am terminat 8 clase în acelaşi colectiv de colegi. Oare că acum, ne mutăm copiii de la o şcoală la alta, cu dorinţa ca ei să fie bine pregătiţi, nu îi afectează emoţional? Veţi spune că ei îşi doresc acest lucru, dar cred că ne minţim singur. Un copil este foarte uşor influenţabil şi noi, părinţii îi putem influenţa fie doar şi printr-o discuţie avută, pe care o aud.

Stresul a devenit o prezenţă zilnică în viaţa copiilor noştri. Şi din păcate nu ne dăm seama, dar noi părinţii ne obosim proprii copii. Prin faptul că intrăm în caruselul competiţiei, începem să îi ducem la numeroase activităţi, să fie primii, să fie premianţi. Şi totuşi nu îi întrebăm dacă mai pot – trebuie să poată. Şi ne trezim că unii copii clachează, înainte de a ajunge să evolueze în viaţă. Atunci începe cu adevărat drama noastră a părinţilor, dar de cele mai multe ori poate fi prea târziu.

Ceea ce parcă începem să nu mai înţelegem este faptul că fiecare copil are ritmul lui de învăţare, că fiecare copil are abilităţile lui. Nu trebuie ca fiecare copil să fie de zece pe linie. Dar noi insistăm şi insistăm până când îl supra-solicităm şi de multe ori nu mai avem timp să le oferim afectivitate. Combinaţia perfectă să îi ducem spre zona de depresie. Nu o spun eu, o spun specialiştii în psihologie.

De asta eu voi prefera ca propriul meu copil să aibă o inteligenţă emoţională ridicată şi nu un IQ de mic Einstein. Pentru că în viaţă oamenii realizaţi sunt cei care au o inteligenţă emoţională ridicată. Şi implicarea noastră, a părinţilor, în viaţa propriului copil, contribuie mult la această inteligenţă emoţională. Nu ne dăm seama, dar cu cât le plătim mai multe cursuri, activităţi, cu atât petrecem din ce în ce mai puţin timp cu ei. Ceea ce ar fi de preferat să înţelegem este faptul că, un copil trebuie să aibă lecţia vieţii, pe care ghiciţi unde o învaţă? Acasă, în familie.

Copiii vor afecţiune, mai mult decât cadouri, lecţii plătite, activităţi opţionale. Ei vor doar să fie cât mai mult timp alăruti de mama, tata, fratele sau sora. Pentru că de aici îşi trage seva, de aici îşi ia energia de a pleca la drum, aici, în familie sunt punctele lui de echilibru. Ceea ce am uitat noi părinţii să facem este următorul lucru: să fim eroii propriilor noştri copii. Am uitat să oferim îmbrăţisarea, căldura, dragostea noastră necondiţionată. Am uitat să fim noi, naturali în relaţia cu ei, cu ai noştri copii.

Da, copilul meu va avea un sprijin în mine, chiar şi atunci când va lua o notă mică. Mă va avea alături chiar şi în eşecurile lui. Iar dacă se va cufunda mai mult decât trebuie în învăţat, eu personal îl voi lua de mână şi vom merge împreună să simţim lumea şi nu doar să o citim şi să ne facem o idee despre ea, doar din cărţi. Pentru că eu nu vreau un copil de zece. Aş fi bucuros dacă va fi un om cu o inteligenţă emoţională ridicată şi nu un zecist.

Pot fi de condamnat?

The post Nu vreau copil de zece appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Trag în oamenii care îşi pun speranţa în miracole, în minuni şi în Divinitate. Îi numesc prostime şi “pupători” de cadavre. Pentru că, în accepţiunea lor sunt doar nişte cadavre şi nimic mai mult. Dar uită că, la un moment dat al vieţii lor, au apelat în gândurile ascunse la sfinţi, Maica Domnului, Sfânta Parascheva să le rezolve problemele în care erau. De asemenea, uită că, liberul arbitru nu înseamnă să jigneşti pe cei care nu îţi împărtăşesc trăirile şi care sunt diametral opuşi filosofiei tale de viaţă. Şi nu în ultimul rând, uită că nu sunt urcaţi pe un piedestal să împartă adevărul norodului.

Am mai spus-o şi o repet – aşa cum vouă, celor care nu credeţi, vi se pare strigător la cer că mai sunt oameni care cred în sfinţi, în moaşte şi în Dumnezeu, aşa şi noi poate că suntem agasaţi de voi, deţinătorii adevărului absolut şi al celor care pun aşa de uşor etichete. Dacă în accepţiunea dumneavoastră pot fi considerat un om cu IQ-ul mic şi “pupător” de moaşte fie, aşa sunt. Dar, opriţi-vă aici şi nu scuipaţi răutatea afară. Nu e cazul şi nici locul. Poate că, înainte de a arunca cu astfel de vorbe şi atitudini, ar fi mai ok să încercaţi măcar odată în viaţă să vă închinaţi la Sfinte Moaşte şi apoi să ne spuneţi şi nouă ceea ce aţi simţit.

La un moment dat al vieţii eram şi eu ca voi. Nu credeam în nimic, iar cei care o făceau mi se păreau cu mult inferiori mie. Până într-o zi, când Dumnezeu m-a scuturat de mână şi mi-a arătat unde greşesc. La fel de mult blamam şi eu oamenii pe care îi credeam că sunt cu mult inferiori mie. Dar în momentul în care am avut nevoie mai multă de ajutor, nu l-am primit de la oamenii care credeau ca mine, ajutorul l-am primit de la Dumnezeu şi de la Maica Domnului. Unde eraţi voi cei care deţineţi adevărul absolut atunci când puteaţi să vă oferiţi ajutorul?

Oamenii au dreptul să creadă în ce îşi doresc ei, oamenii au dreptul să se închine la moaşte, oamenii au dreptul să îşi dăruiască viaţa lui Dumnezeu. Şi nu trebuie să ceară aprobarea nimănui pentru asta. La fel cum voi aveţi dreptul să mergeţi în cluburi, să mâncaţi caviar şi să beţi şampanii scumpe fără să vă spună nimeni nimic. Poate că nici nouă nu ne place să trecem pe lângă voi când vă duceţi în cluburi, dar mergem mai departe fără să vă spunem nimic – este dreptul vostru.

Îmi doresc să înţelegeţi asta, aşa cum şi noi înţelegem că aveţi dreptul să comentaţi, deşi nu vă cere nimeni părerea. Şi da sunt un posesor de IQ mic şi în timpul liber îmi place să stau la rând şi să mă închin la Sfânta Parascheva. Şi ştiti ce? Ca mine sunt mulţi. Aţi rămâne surprinşi să vedeţi şi oameni de bine care îşi odihnesc sulfetul printre pelerinii pe care îi blamaţi. Şi de astăzi am să fiu mai atent – poate că am să zăresc pe unii dintre voi, la rând la Sfânta Parascheva.

The post Am IQ-ul mic şi sunt “pupător” de moaşte! appeared first on Durbaca Ionut Lucian.