Poate că asta vine dintr-o înțelegere greșită a opiniilor diferite de ale noastre. Sau poate că vine dintr-o lipsă de empatie cu cel de lângă noi. Dar, la fel de bine poate veni dintr-o răutate atât de specifică zilelor noastre. Superioritatea de care dăm dovadă uneori în relațiile cu ceilalți, ne așează în scaunul de judecător închipuit. Ne atribuim atât de ușor rolul acesta de judecător, încât mă mir de ce justiția este așa cum este. Dar, judecători suntem doar cu ceilalți – cu noi niciodată. Conștiința noastră nu trebuie să fie zdruncinată. Am ajuns să avem crezuri care nu sunt ale noastre, dar care ne fac să ne comportăm ca și cum ni le-am însuși.

Fiecare dintre noi are propria percepție asupra lucrurilor care ne influențează viața. De la legi și până la întâmplările de zi cu zi. Și foarte rar ne punem și în pielea celui care nu are aceeași percepție ca și noi. Ba mai mult, atunci când vedem că nu putem să îl convingem că percepția noastră este unanim valabilă, devenim agresivi. Agresivi în limbaj sau în atitudine. Agresivitate asezonată cu aer de superioritate și cu deținerea adevărului absolut. Pentru că nu este așa – fiecare dintre noi suntem cu mult mai deștepți decât muritorii de rând. Dar, oare dacă toți avem senzația că suntem mai deștepți, de ce ne plângem că ne este greu? Nu ar trebui ca de la atât de multe creiere luminate totul să fie lapte și miere?

Râdem de toți și de toate pentru că este mai ușor decât să analizăm. De cele mai multe ori stăm drept și judecăm strâmb. Și judecata noastră poate afecta iremediabil viețile celorlați. Fie pentru că judecata este însoțită de acțiuni în consecință sau de vorbe aruncate gratuit. Iar vorbele pot răni suflete gratuit – fără a exista neapărat o doză de adevăr. Și asta pentru că suntem cu toții judecători. Dar, de fiecare dată ne amăgim conștiința că noi suntem drepți și că nu facem așa ceva.

Să nu ne mai ascundem după deget. De câte ori ați judecat pe cineva fără să aveți toate datele problemei? Răspundeți-vă vouă – după cum aveți conștiința. Dar, cine spune că nu a judecat pe cineva minte. O să pară ciudat, dar fără să ne dăm seama ne-am judecat părinții. Fie că nu ne-au oferit șansa la un viitor mai bun, atunci când ea a venit, fie că după gândirea noastră nu au făcut totul pentru noi. Pe noi însă nu ne judecăm niciodată. Nu ne judecăm comportamentele, nu ne judecăm ieșirile, nu ne judecăm acțiunile. Noi suntem perfecți și toți trebuie să se dea după noi.

Gândiți-vă la mâna voastră atunci când arătați înspre alții și când râdeți de alții. De obicei înspre persoana de care râdem este îndreptat doar degetul arătător, în timp ce celelalte patru sunt îndreptate spre noi. Oare de ce? Nu suntem superiori altora. Nici atunci când avem 2 facultăți în plus. Avem doar impresia că suntem superiori. Pentru că la un moment dat este foarte posibil să primim lecții de viață de la cine ne așteptăm mai puțin. Și poate chiar de la cei de care am râs la un moment dat. Sau pe care i-am judecat.

Uneori smerenia face mult mai mult decât orice facultate. A fi smerit nu înseamnă să fii prost. Înseamnă să îți vei de tine și de sufletul tău. Fără să te intereseze de ce fac alții. Ai destule de judecat la comportamentul tău, la modul tău de a gândi, încât nu mai ai timp să vezi ce fac alții și cum sunt ei. Coboară mintea în inimă și vei vedea că vei începe să vezi lucrurile altfel, din altă perspectivă. Mai bună. Asta dacă inima ta este învățată să fie bună.

”Pacea e mai de preț de patru ori decât dreptatea.” – Arsenie Papacioc

The post Râdem de toți și de toate appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Cu siguranţă că la un moment dat, fiecare dintre noi am intrat în gura lumii. Mai din vina noastră, mai fără nici o vină. Şi nu ne-am simţit confortabil ştiind că tot ceea ce se auzea despre noi, era departe de adevăr. La început treci mai greu peste cuvintele pe care le auzi despre tine, propagate din gură în gură, de la om la om.  Ştiţi vorba aceea “într-un capăt al satului cineva a dat un pârţ, iar în partea celalaltă a satului, se aude că a făcut pe el”? Tot timpul informaţiile ajung să fie trunchiate – ca la jocul copilăriei noastre – telefonul fără fir. Dacă mai ţineţi minte, cel care era ultimul spunea cu totul şi cu totul alt cuvânt decât cel spus de primul copil.

Sunt şi exerciţii care sunt făcute în teambuilding-uri prin care se demonstrează că informaţia ajunge trunchiat de la un om la altul. Şi acum ţin minte cum, la un teambuilding eram împărţiţi în două echipe şi una era poftită afară. În timpul acesta celor rămaşi înăuntru li se spunea povestea, care era transmisă echipei de afară, pe rând, în funcţie de cum intra fiecare membru al echipei. La final, ultimul om al echipei de afară ajungea să afle o cu totul şi cu totul altă poveste decât cea iniţială. Pentru că asta depindea de percepţia fiecăruia dintre membrii echipei şi mai mult depindea de înfloriturile fiecăruia dinre noi.

Nu întotdeauna percepţia noastră despre o întâmplare, despre un om este aceeaşi ca a celorlalţi. Întotdeauna, atunci când spunem diverse lucruri altor oameni de lângă noi, le spunem din perspectiva noastră. Şi oamenii cărora le-am spus, vor transmite informaţia mai departe, punând amprenta prin percepţia lor personală. Şi de aici, informaţia se distorsionează.

Ei, dar ce te faci când brusc suntem interesaţi de viaţa vecinului, a prietenilor, a oamenilor faţă de care avem o interacţiune? Începem să judecăm, începem să ne punem propria amprentă. Dintr-o dată emitem supoziţii fără să avem toate informaţiile, iar acolo unde nu ştim punem de la noi – ca să iasă povestea cum trebuie. Judecăm omul după aparenţe şi transmitem judecata noastră şi altora. Oameni care, la rândul lor rămân surprinşi când, interacţionând cu omul respectiv, îşi dau seama că imaginea lui era distorsionată.

În loc să ne vedem fiecare de pătrăţica noastră, să ne îmbunătăţim pe noi, să fim noi mai buni, ne interesează de viaţa altora. Ne transformăm în proprii lor judecători. Suntem plini de bube noi, dar judecăm bubele altora. Ne luăm de alţii, dar nu vedem că în propria noastră ogradă sunt de rezolvat lucruri importante.  Aplecăm urechea la poveştile altora, în loc să ne vedem de propria noastră poveste, ai căror actori suntem noi. Povestea noastră se cheamă propria noastră viaţă. De ce ar trebui să ne intereseze de alţii şi nu de noi?

Aşa că hai să nu mai judecăm pe alţii şi să ne facem propria noastră judecată. Cu siguranţă că fiecare dintre noi am avea ce să îmbunătăţim la noi. Să lăsăm pe fiecare să îşi trăiască viaţa. Iar atunci când ni se cere ajutorul să o facem. Fără prea multă vorbă. Putem, ajutăm, nu putem, mai bin să tacem.

The post Gura lumii slobodă – blog din Iasi appeared first on Durbaca Ionut Lucian.