Gura lumii slobodă – blog din Iasi

Gura lumii te poate urca, la fel cum te poate coborî. Astăzi mi-am adus aminte de o perioadă din viaţa mea când asimilam. Asimilam informaţii, asimilam întâmplări, asimilam energii. Eram caun burete ce încerca să asimileze toată informaţia care venea înspre el. În acea perioadă eram temperat de bunici, care îmi spuneau tot timpul că gura lumii este slobodă şi că de cele mai multe ori să las lumea să vorbească că oricum nu poate fi astupată. Atunci nu înţelegeam nimic din tot ce îmi spuneau – eram prea mic, prea necopt. Mai târziu aveam să înţeleg.

Gura-lumii

Cu siguranţă că la un moment dat, fiecare dintre noi am intrat în gura lumii. Mai din vina noastră, mai fără nici o vină. Şi nu ne-am simţit confortabil ştiind că tot ceea ce se auzea despre noi, era departe de adevăr. La început treci mai greu peste cuvintele pe care le auzi despre tine, propagate din gură în gură, de la om la om.  Ştiţi vorba aceea „într-un capăt al satului cineva a dat un pârţ, iar în partea celalaltă a satului, se aude că a făcut pe el”? Tot timpul informaţiile ajung să fie trunchiate – ca la jocul copilăriei noastre – telefonul fără fir. Dacă mai ţineţi minte, cel care era ultimul spunea cu totul şi cu totul alt cuvânt decât cel spus de primul copil.

Sunt şi exerciţii care sunt făcute în teambuilding-uri prin care se demonstrează că informaţia ajunge trunchiat de la un om la altul. Şi acum ţin minte cum, la un teambuilding eram împărţiţi în două echipe şi una era poftită afară. În timpul acesta celor rămaşi înăuntru li se spunea povestea, care era transmisă echipei de afară, pe rând, în funcţie de cum intra fiecare membru al echipei. La final, ultimul om al echipei de afară ajungea să afle o cu totul şi cu totul altă poveste decât cea iniţială. Pentru că asta depindea de percepţia fiecăruia dintre membrii echipei şi mai mult depindea de înfloriturile fiecăruia dinre noi.

Nu întotdeauna percepţia noastră despre o întâmplare, despre un om este aceeaşi ca a celorlalţi. Întotdeauna, atunci când spunem diverse lucruri altor oameni de lângă noi, le spunem din perspectiva noastră. Şi oamenii cărora le-am spus, vor transmite informaţia mai departe, punând amprenta prin percepţia lor personală. Şi de aici, informaţia se distorsionează.

Ei, dar ce te faci când brusc suntem interesaţi de viaţa vecinului, a prietenilor, a oamenilor faţă de care avem o interacţiune? Începem să judecăm, începem să ne punem propria amprentă. Dintr-o dată emitem supoziţii fără să avem toate informaţiile, iar acolo unde nu ştim punem de la noi – ca să iasă povestea cum trebuie. Judecăm omul după aparenţe şi transmitem judecata noastră şi altora. Oameni care, la rândul lor rămân surprinşi când, interacţionând cu omul respectiv, îşi dau seama că imaginea lui era distorsionată.

În loc să ne vedem fiecare de pătrăţica noastră, să ne îmbunătăţim pe noi, să fim noi mai buni, ne interesează de viaţa altora. Ne transformăm în proprii lor judecători. Suntem plini de bube noi, dar judecăm bubele altora. Ne luăm de alţii, dar nu vedem că în propria noastră ogradă sunt de rezolvat lucruri importante.  Aplecăm urechea la poveştile altora, în loc să ne vedem de propria noastră poveste, ai căror actori suntem noi. Povestea noastră se cheamă propria noastră viaţă. De ce ar trebui să ne intereseze de alţii şi nu de noi?

Aşa că hai să nu mai judecăm pe alţii şi să ne facem propria noastră judecată. Cu siguranţă că fiecare dintre noi am avea ce să îmbunătăţim la noi. Să lăsăm pe fiecare să îşi trăiască viaţa. Iar atunci când ni se cere ajutorul să o facem. Fără prea multă vorbă. Putem, ajutăm, nu putem, mai bin să tacem.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.