Sursă foto: caplimpede.ro

Putem să zâmbim fals în timpul zilei, dar seara rămânem noi cu sufletul nostru. Oare dacă am dialoga cu el, ce ne-ar spune? Degeaba pe toată durata unei zile pozăm în oameni buni, dacă seara sufletul nostru este plin de ranchiună și pizmă. Se duce pe apa sâmbetei tot efortul nostru de a părea imaculați în relația cu alți oameni, dacă sufletul nostru este umplut de invidie și răutate. De multe ori dăm hrană sufletului doar lucruri ce îl fac mic de tot. Dacă nu mă credeți, uitați-vă la mintea voastră și la ce gânduri umblă prin ea. Pentru că sufletul este direct conectat cu mintea și cu inima. Și asta e valabil pentru toți.

Nu știu dacă la un moment dat v-ați întrebat ce s-ar întâmpla dacă sufletul ar durea și am simți durerea? Pentru că, atunci când doare, sufletul tace. Este aparentă liniște, pentru că el nu strigă. El așteaptă să îți întorci ochii spre el. Este singurul care nu ne face procese de intenție, este singurul care atunci când ne ceartă tace. Sufletul este după cum ne este portul. Dacă sufletul râde și chipul nostru este luminos.Dacă sufletul plânge și ochii noștri plâng. Iar dacă sufletul doare e semn că am gustat din amărăciunea lumii de astăzi.

Astăzi este foarte greu să îți hrănești sufletul. Mai ales că peste tot se pune accentul pe trup și pe nevoile fiziologice. Sufletul trece în planul doi. Suntem tot timpul incitați cu pofte, iar viața noastră se împarte între a vrea sau a dori. Se pune accent pe lăcomia noastră. De cele mai multe ori, suntem adormiți în simțiri. Până și rațiunea ne este adormită sau păcălită de ceea ce dorim să vedem sau să auzim. Dar, seara când ajungem acasă sufletul ne dă semne că mai este încă în noi. Chiar dacă în timpul zilei am uitat de el, seara că vrem, că nu vrem, ne dă semnale. Și ne arată că îi este foame de frumos, de liniște, de contemplare, de spiritualitate dacă vreți. De cele mai multe ori nu îl băgăm în seamă. El cere, dar ne facem că nu auzim.

V-ați întrebat vreodată de ce este atâta agitație în lume? De ce fug atâtea suflete zbuciumate și într-o goană continuă după vise? Oare de ce suntem tot timpul puși să fim pe fugă? Timpul nostru se scurtează pentru că trupul nostru fuge să își satisfacă nevoile. Într-o societate agitată, sufletele nu se vor odihni niciodată. Și de cele mai multe ori vor fi flămânde după tot ceea ce înseamnă hrana sufletului. Ceea ce nu vrem să înțelegem este că suntem singuri – noi cu sufletul nostru. Dacă nu mă credeți, gândiți-vă la momentele în care oamenii mor. Deși sunt înconjurați de rude, oamenii sunt doar ei cu moartea – singuri.

Deși suntem din ce în ce mai mulți pe Terra, sufletele sunt din ce în ce mai singure. Și nici nu ne dăm seama de asta. Vina ne aparține în totalitate, oricât am căuta să aruncăm pisica în spinarea altcuiva. Pervertirea noastră depinde în mare parte de grija pe care nu ne-o purtăm. În lumea de astăzi tot ceea ce ține de suflet este considerat înapoiat, din secole trecute. Iar cei ce mai încearcă să mai aibă grijă de suflet sunt considerați nebuni ai zilelor de astăzi. Și de cele mai multe ori tindem să marginalizăm astfel de oameni. Când de fapt ne marginalizăm singuri, pentru că ne ținem sufletul în închisoarea poftelor trupești.

Viața nu este doar o goană continuă după pofte. Viața înseamnă suflet, licărirea divinității în fiecare dintre noi. Pentru că sufletele triste dau trupuri bolnave. Iar sufletele ținute închise dau vieți ruinate. Și cel mai trist este să vezi oameni bogați cu suflete ruinate. Este o lege nescrisă a scadenței. Pe care fiecare dintre noi o vom avea. Și atunci sufletul nostru va spune dacă a fost hrănit sau a fost înfometat. Doar că atunci nu vom mai putea schimba nimic. Iar trupul nostru va fi bătrân și împovărat de lăcomia avută de-a lungul vieții. Cum vom mai putea hrăni atunci sufletul?

„Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate.” – Mircea Eliade

„Sufletul e ca fierul. Nu poți lucra cu el până nu l-ai încălzit.” – Nicolae Iorga

The post Hrăniți sufletul appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Şi tot la capitolul lucruri care m-au surprins intră şi faptul că, în România sunt peste 500.000 de români care trăiesc la limita sărăciei, sau au atins-o deja. Dacă ducem calculul mai departe putem vedea că mâncarea zilnică ar hrăni aceşti oameni  şi ar rămâne şi pentru alţii. Veţi spune că acei oameni sărmani trebuie să muncească, să îşi câştige pâinea, dar vă spun că greşiţi. Nu aveţi de unde să ştiţi cum ceva neprevăzut vă poate schimba viaţa într-atât de mult, încât să nu vă mai puteţi câştiga pâinea cea de toate zilele. Azi putem fi sus, mâine putem să fim jos, dar jos de tot.

Suntem săraci, ne plângem de milă, dar faptele noastre ne dovedesc contrariul. Şi egoismul nostru ne face să nu ne gândim la alţii. Şi astăzi când vezi cozile de la hypermarket şi te uiţi un pic prin coşuri, îţi dai seama că ceva este încă în neregulă cu noi. În continuare cumpărăm mai mult decât ne trebuie, sau mai mult decât ne putem permite. În timp ce alţi români de ai noştri ar fi bucuroşi şi cu un colţ de pâine. Oare ce ar face pensionarii, cu pensii mizere, dacă o parte din mâncare, în loc să fie aruncată, ar fi dăruită lor? Oare câţi bătrâni nu şi-ar prelungi zilele cu o parte din mâncarea aruncată, dacă s-ar hrăni corect?

Ne plângem că nu putem creşte mai mult de 1-2 copii, dar zilnic se aruncă mii de tone de mâncare. În condiţiile în care agricultura României este la pământ şi nu produce la un nivel foarte mare. Ne plângem că ne este greu să trăim în România, că este o ţară de cacao, dar dacă privim lucrurile de mai sus, cred că o ducem mult prea bine. De ne permitem să aruncăm atâta mâncare. Suntem duali, ne place să ne amăgim că alţii sunt de vină, dar cifrele ne arată că ne plângem degeaba. Ne place să ne liniştim conştiinţa că nu ne permitem să creştem copii, că ne este greu şi cu unul singur, dar dacă am face o mică socoteală, am vedea că pe lângă noi ar mai putea creşte încă alţi doi,trei copii.

Ne plângem de obezitate şi chiar şi aşa aruncăm tone de mâncare. În condiţiile în care avem nevoie doar de 2000 de calorii pentru a funcţiona normal. Plus minus câteva calorii. Aţi avut vreodată curiozitatea să vedeţi ce înseamnă aceste 2000 de calorii, traduse în alimente? Nu mă dau mare, nici nu vreau să dau lecţii de nutriţie – sunt alţii mult mai abilitaţi ca mine. Vă spun doar că, 100 grame de îngheţată, din aia bună, are undeva la 300 de calorii, iar un piept de pui la grătar are 166 calorii la 100 grame. Socotiţi vă rog cam ce înseamnă caloriile acestea în grame şi veţi vedea câte kilograme de mâncare ne trebuie nouă. Probabil nu mai mult de 2 kilograme de om, pentru a trăi absolut normal şi fără a fi rahitici.

Dacă oferta este de 1 plus 1, nu înseamnă că este pentru noi. Putem să o împărţim cu încă una două persoane. Aşa poate am face economie şi la bani. Cu restul putem face o faptă bună. Să oferim o masă caldă unui sărman. Aşa mai ostoim un suflet şi îl mai încălzim. Cu siguranţă că, la un moment dat, fiecare dintre noi, am trecut prin perioade dificile, în care întindeam banii de la un salar la altul, am avut momente când am deschis frigiderul şi l-am închis la loc, fără să găsim ceva în el. Ştiu că putem suferi de sindromul sărăciei – în sensul că, oamenii care au trecut prin lipsuri de orice fel, au tendinţa de a cumpăra mai mult decât le trebuie, atunci când îşi permit lucrul acesta.  Dar, la fel de bine ar trebui sa apelăm la raţiune, astfel încât, atunci când avem tendinţa să luăm mai mult decât avem nevoie sa nu o facem.

Am să închei cu o întâmplare prin care a trecut un om faţă de care eu am mare preţuire – părintele Ioan Istrati. Prin periplurile lui prin Constanţa a întâlnit o bătrânică care stătea cu ochii pierduţi, îndreptaţi spre vitrina unui magazin alimentar. Luându-l mila, părintele i-a îndesat în palmele zbârcite 10 lei şi i-a spus să îşi ia o conservă bună şi să îşi potolească foamea. La care bătrâna răspunzând timid ii spune că mai degrabă îşi cumpără 10 kilograme de cartofi, pentru că, în felul acesta va avea ce mânca timp de o săptămână. Asta da lecţie de smerenie şi de raţiune.

The post Lăcomia lumii appeared first on Durbaca Ionut Lucian.