Lăcomia lumii

Lacomia lumii. Zilele trecute am văzut o ştire legată de cantitatea de mâncare pe care românii o aruncă în fiecare an la gunoi. Este vorba despre 5 milioane de tone pe an. Dacă facem un calcul simplu, ajungem la concluzia că se aruncă 417 mii tone de mancare pe luna si 13.900 tone de mâncare pe zi. Este interesant spun eu, pentru o ţară care este considerată săracă. Ori noi suntem prea inconştienţi şi nu preţuim ceea ce avem, ori suntem de-a dreptul bătuţi în cap. Şi aici mă includ şi pe mine, pentru că de nenumărate ori mi s-a întâmplat şi mie să arunc de multe ori mâncare, deşi iniţial credeam că îmi făcusem bine socoteala.

lacomia lumii

Şi tot la capitolul lucruri care m-au surprins intră şi faptul că, în România sunt peste 500.000 de români care trăiesc la limita sărăciei, sau au atins-o deja. Dacă ducem calculul mai departe putem vedea că mâncarea zilnică ar hrăni aceşti oameni  şi ar rămâne şi pentru alţii. Veţi spune că acei oameni sărmani trebuie să muncească, să îşi câştige pâinea, dar vă spun că greşiţi. Nu aveţi de unde să ştiţi cum ceva neprevăzut vă poate schimba viaţa într-atât de mult, încât să nu vă mai puteţi câştiga pâinea cea de toate zilele. Azi putem fi sus, mâine putem să fim jos, dar jos de tot.

Suntem săraci, ne plângem de milă, dar faptele noastre ne dovedesc contrariul. Şi egoismul nostru ne face să nu ne gândim la alţii. Şi astăzi când vezi cozile de la hypermarket şi te uiţi un pic prin coşuri, îţi dai seama că ceva este încă în neregulă cu noi. În continuare cumpărăm mai mult decât ne trebuie, sau mai mult decât ne putem permite. În timp ce alţi români de ai noştri ar fi bucuroşi şi cu un colţ de pâine. Oare ce ar face pensionarii, cu pensii mizere, dacă o parte din mâncare, în loc să fie aruncată, ar fi dăruită lor? Oare câţi bătrâni nu şi-ar prelungi zilele cu o parte din mâncarea aruncată, dacă s-ar hrăni corect?

Ne plângem că nu putem creşte mai mult de 1-2 copii, dar zilnic se aruncă mii de tone de mâncare. În condiţiile în care agricultura României este la pământ şi nu produce la un nivel foarte mare. Ne plângem că ne este greu să trăim în România, că este o ţară de cacao, dar dacă privim lucrurile de mai sus, cred că o ducem mult prea bine. De ne permitem să aruncăm atâta mâncare. Suntem duali, ne place să ne amăgim că alţii sunt de vină, dar cifrele ne arată că ne plângem degeaba. Ne place să ne liniştim conştiinţa că nu ne permitem să creştem copii, că ne este greu şi cu unul singur, dar dacă am face o mică socoteală, am vedea că pe lângă noi ar mai putea creşte încă alţi doi,trei copii.

Ne plângem de obezitate şi chiar şi aşa aruncăm tone de mâncare. În condiţiile în care avem nevoie doar de 2000 de calorii pentru a funcţiona normal. Plus minus câteva calorii. Aţi avut vreodată curiozitatea să vedeţi ce înseamnă aceste 2000 de calorii, traduse în alimente? Nu mă dau mare, nici nu vreau să dau lecţii de nutriţie – sunt alţii mult mai abilitaţi ca mine. Vă spun doar că, 100 grame de îngheţată, din aia bună, are undeva la 300 de calorii, iar un piept de pui la grătar are 166 calorii la 100 grame. Socotiţi vă rog cam ce înseamnă caloriile acestea în grame şi veţi vedea câte kilograme de mâncare ne trebuie nouă. Probabil nu mai mult de 2 kilograme de om, pentru a trăi absolut normal şi fără a fi rahitici.

Dacă oferta este de 1 plus 1, nu înseamnă că este pentru noi. Putem să o împărţim cu încă una două persoane. Aşa poate am face economie şi la bani. Cu restul putem face o faptă bună. Să oferim o masă caldă unui sărman. Aşa mai ostoim un suflet şi îl mai încălzim. Cu siguranţă că, la un moment dat, fiecare dintre noi, am trecut prin perioade dificile, în care întindeam banii de la un salar la altul, am avut momente când am deschis frigiderul şi l-am închis la loc, fără să găsim ceva în el. Ştiu că putem suferi de sindromul sărăciei – în sensul că, oamenii care au trecut prin lipsuri de orice fel, au tendinţa de a cumpăra mai mult decât le trebuie, atunci când îşi permit lucrul acesta.  Dar, la fel de bine ar trebui sa apelăm la raţiune, astfel încât, atunci când avem tendinţa să luăm mai mult decât avem nevoie sa nu o facem.

Am să închei cu o întâmplare prin care a trecut un om faţă de care eu am mare preţuire – părintele Ioan Istrati. Prin periplurile lui prin Constanţa a întâlnit o bătrânică care stătea cu ochii pierduţi, îndreptaţi spre vitrina unui magazin alimentar. Luându-l mila, părintele i-a îndesat în palmele zbârcite 10 lei şi i-a spus să îşi ia o conservă bună şi să îşi potolească foamea. La care bătrâna răspunzând timid ii spune că mai degrabă îşi cumpără 10 kilograme de cartofi, pentru că, în felul acesta va avea ce mânca timp de o săptămână. Asta da lecţie de smerenie şi de raţiune.

 

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.