Azi așa, mâine așa, până într-o zi când te vei trezi că durerea copilului tău va da pe afară. Și te vei întreba unde ai greșit. Te vei gândi de ce copilul tău s-a schimbat brusc și nu mai este cel pe care îl știai tu. Mic și plăpând. Te uiți la el și parcă nu îl mai recunoști, dar nu îți aduci aminte de momentele în care el venea la tine să îl asculți. Fiind într-o goană zilnică, uităm de cele mai multe ori că odraslele noastre au nevoie de noi implicați 100%. Dincolo de părinți au nevoie de prietenia noastră necondiționată. Și poate ce este cel mai important, au nevoie de ascultarea noastră și de sfaturile noastre. Date ca pentru vârsta lor. Sufletele lor au aceleași nevoi de afecțiune și de bucurie ca ale noastre. Chiar dacă au 8-9-14-18 ani.

Unii copii se maturizează mai repede, alții se maturizează forțați fiind de întâmplările prin care trec. Unele suflete de copii sunt mai sensibile, altele mai independente, dar toate au nevoie de dragoste din partea noastră, a părinților. Pare o stereotipie, dar un copil are mai multă nevoie de iubire decât de mâncare. Nu știu dacă este un părinte responsabil care să nu își iubească copilul. Dar sunt sigur că într-o societate rece și distantă, am devenit și noi, din ce în ce mai distanți față de sentimentele copiilor noștri. Vine o perioadă în care îți dai seama că a vorbi cu sufletul copilului tău este imperios necesar. Pentru a-i alina tristețile, pentru a-i pansa dezamăgirile, pentru a-i da putere să meargă mai departe.

Este important ca al tău copil să fie îmbrăcat bine, dar poate că e mai util să-i îmbraci sufletul în dragoste. Cumpărându-i jucării, cadouri nu îi cumperi fericirea – el este fericit dacă îi asculți inima. Dându-i de mâncare îi menții sănătatea trupească, dar dacă ești acolo când are dezamăgiri și tristeți, va ști că poate veni la tine oricând să caute alinare. Oricât de ciudat ar suna, în societatea de astăzi, familia este singura oaza de liniște a copilului tău. Acasă, copilul tău se simte iubit, protejat, ascultat, îndrumat, alintat.

Din ce în ce mai des realizez că noi, părinții, facem multe greșeli în ceea ce îi privește pe copii. Unele conștiente, altele inconștiente. Poate că e mai ușor ca după servici să le dăm telefonul, dar așa nu vom face altceva decât să-l îndepărtăm de noi. Uneori, cele mai grele discuții sunt cele pe care le ai cu al tău copil. Pentru că îți pune întrebări la care răspunsul este unul complicat și pentru că tu ești eroul lui. De la tine așteaptă rezolvările pentru problemele lui. Poate că ar trebui să conștientizăm că suntem modelatorii sufletelor copiilor noștri. Tristețile copiilor pot fi rezolvate doar prin iubirea primită de la părinți.

Chiar dacă uneori pare că munca noastră de părinți este în zadar, cu timpul, dacă ne-am făcut timp să ascultăm sufletul copilului nostru, rezultatele vor apărea. Iar atunci când nu mai știm cum să ne ajutăm copilul, e bine ca ochii noștri să își îndrepte privirea spre El. Iar dacă nu știi ce să-i spui pentru a-i alina sufletul, îmbrățișează-l. Să simtă că sufletul tău este lângă sufletul lui. Necondiționat!

The post Copilul tău are suflet appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: www.kidsmagia.ro

Așa cum ne învățăm copiii să își ceară iertare atunci când greșesc, așa și noi trebuie să fim un exemplu pe care să îl urmeze. În felul acesta copiii noștri vor realiza că fac parte integrantă din deciziile pe care le luăm în familie. Și vor avea din ce în ce mai multă încredere în forțele lor. Într-o perioadă în care găsim peste tot sfaturi de parenting, am uitat să fim părinți pentru copiii noștri. De multe ori, am întâlnit părinți care își cresc proprii copii după rețete găsite pe internet. Recunosc, am făcut și eu greșeala de a mă lua după internet – până într-un punct în care am înțeles că și tații au feelinguri când vine vorba despre propriul copil.

Vrei să ai un copilaș care să fie conștient de punctele slabe și forte ale sale? Încearcă să faci în așa fel încât să îl ajuți în deciziile pe care le ia. Pentru că mai târziu va ști să își asume deciziile și să își asume responsabilitatea. Va ști să fie realist și să nu își facă așteptări deșarte de la oameni și chiar de la propria persoană. Un copil fără încredere în propriile forțe va fi frustrat și fricos. Nu va avea forța să meargă mai departe – iar cuvântul cel mai des întâlnit va fi ”nu pot”.

Aici nu mă refer la creșterea egoismului. Nici pe departe – ci mai degrabă la sprijinirea încrederii copilului că poate să facă lucruri pe măsura forței lui. Nu mă refer la creșterea îngâmfării copilului, ci mai degrabă la conștientizarea faptului că poate ajuta la rândul său. Pentru că un copil echilibrat cu încredere în forțele proprii va ajuta și alți copii. Nu există o rețetă general valabilă pentru creșterea încrederii în sine a copiilor noștri. Dar, simpla noastră prezență în viața și deciziile lor îi poate ajuta. În felul acesta vor ști că indiferent de deciziile pe care le vor lua, noi, părinții vom fi alături de ei. Și așa vor începe să capete încredere și curaj să ia decizii pentru ei.

Copiii cu o încredere scăzută în forțele lor, vor fi reticenți la a încerca lucruri noi. Vor aștepta ca altcineva să le preia din responsabilități. Și vor avea tendința de a fi excesiv de critici cu ei. Vor suferi dezamăgiri aproape din orice. Pe termen lung, acest lucru aduce doar părți negative asupra comportamentului lor. Gândiți-vă un pic dacă voi ați putea rezista într-o presiune continuă. Nu-i așa că veți avea tendința să renunțați la orice și la tot?

Dacă vă veți vedea copilul socializând cu cei din jur, intrând fără dificultăți în jocuri, atunci copilul are încredere în el. El va spune că nu înțelege și nu că nu poate. Va căuta soluții atunci când problemele apar și va fi tot timpul gata să găsească rezolvarea problemelor apărute. Cu siguranță că sunt momente în care ne observăm copiii că se blochează. Atunci este nevoie de intervenția noastră, a părinților, astfel încât să le dăm curaj. Este greu știu, dar nu este imposibil să fim acolo când au nevoie de noi.

Copiii greșesc, dar niciodată nu trebuie să îi gratulăm cu multe cuvinte grele, care dor. Și care strică mult din încrederea în ei. Felul în care vorbim cu ai noștri copii îi poate ajuta, sau le poate scădea stima de sine. Să învățăm să îi ajutăm să treacă peste dezamăgiri. Știm cât este de greu este să fii dezamăgit de o situație sau de cineva anume. De ce să treacă și ei prin sentimentele dezamăgirii?

Fii modelul pozitiv pentru copilul tău. Pentru ca el să vadă în tine, părintele său, un exemplu al încrederii în forțele proprii. Dar ai grijă să nu facă confuzia cu egoismul și cultul propriei persoane. Putem să cădem foarte ușor în panta încrederii prea mari în propriile forțe, care duce la egoism, infatuare, poziționarea pe soclul cultului personalității.

„Pentru că cineva crede în sine însuși, nu încearcă să-i convingă pe ceilalți. Pentru că cineva este mulțumit cu sine însuși, nu are nevoie de aprobarea celorlalți. Pentru că cineva se acceptă pe sine, toată lumea îl va accepta” ~ Lao Tzu

The post Încrederea copilului tău appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: pinterest.com

Poate că știți la ce mă refer. Gândiți-vă la momentele în care îl țineați pe piept, bebeluș fiind. Și cum adormeați cu el pe piept, inimă lângă inimă. Ați mai vrea să faceți același lucru acum, dar vă dați seama că peste câtva timp va fi mai lung decât voi. Totuși îi puneți capul pe pieptul vostru pentru a auzi că inima voastră încă bate pentru el. Asta o puteți face acasă – pentru că deja astfel de gesturi îl pot face ”de rușine” dacă sunt făcute în public. Cel puțin așa vă spune el. Simțiți cum ușor-ușor copilul se desprinde și capătă din ce în ce mai multă independență.

Un ochi râde, altul plânge. Pe de o partea ne bucurăm că este în stare să se descurce singur în anumite situații. Pe de altă parte ne simțim triști pentru că ne dăm seama că timpul a trecut. Și că el va rămâne bebeluș doar în amintirile noastre. Cu bune, cu rele este al nostru și noi, părinții, suntem ai lui. Îi observăm preocuparea de a fi mai bun și încercăm să îl sprijinim. Încă mai putem face față. Vedem cum se frăsuie când lucrurile nu îi ies așa cum vrea el. Ne dăm seama că a început să conștientizeze efectele acțiunilor sale. Și încearcă să se adapteze fiecărei situații. Încă este sensibil și nesigur în acțiunile sale, dar în scurt timp, copilul de astăzi se va transforma în adolescentul de mâine. Și adultul de poimâine.

Apar întrebările în minte noastră, a părinților. Ne gândim dacă am reușit să îi insuflăm lucrurile importante, care să îl ajute în drumul său în viață. Mintea noastră fuge la cum am reușit să îi șlefuim personalitatea, fără să o știrbim. Greu lucru de făcut în continuare. Sentimentele lui revin din ce în ce mai mult în viața noastră. Și în final, oricât de siguri am fi ne întrebăm – ” oare am fost părinți buni?”. Dar oare ce înseamnă a fi părinte bun? În același timp cu dezvoltarea copilului încep să apară și clipele de meditație pe care fiecare părinte le are atunci când se gândește la odrasla lui. Cautăm să îl ghidăm prin viață. După propriile principii, dar adaptate societății în care trăim.

Începem să avem dialoguri din ce în ce mai interesante și despre subiecte din ce în ce mai variate. Copiii noștri parcă au alte softuri – mult mai rapide decât ale noastre. Și fiecare dialog ne pune rolul de părinte la muncă. Recunosc, fiică-mea mă pune de multe ori în încurcătură. Nu pentru că nu știu răspunsurile, ci pentru că îmi setează o altfel de abordare. La care poate nu m-am gândit.

Acum înțeleg sentimentele părinților mei, atunci când îmi spuneau – ”lasă că ai să crești tu, ai să ai copii și ai să înțelegi prin ce sentimente trecem noi acum”. Timpul trece și nu iartă pe nimeni. Nici pe noi și nici pe copiii noștri. De noi depinde dacă amintirile lor vor fi frumoase. Tot de noi depinde dacă în viitor își vor aduce aminte de mama și de tata. Copiii noștri sunt de fapt oglinda noastră, a părinților. Cum îi vedem pe ei așa suntem noi. Cu bune și cu rele. Singurul lucru diferit îl reprezintă personalitatea fiecăruia dintre noi.

Nu ne plac reacțiile copilului nostru? Poate că ar trebui să ne mai gândim odată la noi și la cum reacționăm noi în aceleași situații. Copilul nostru va fi o variantă mai bună a noastră. Dar nu va fi o copie a noastră. Așa cum nici noi nu suntem copiile părinților noștri. Și cu toate acestea suntem iubiți de părinții noștri. Dacă realizăm faptul că fiecare clipă petrecută lângă copiii noștri își pune amprenta asupra personalității lor, atunci vom fi acei părinți de gașcă. Adaptați nevoilor lor, dar în același timp respectați pentru modul în care știm să delimităm principiile și valorile.

Bucurați-vă de copii și pentru copii în fiecare etapă a vieții voastre. Pentru că timpul trece și momentele nu se mai întorc. Iar sufletele lor au nevoie de părinți alături de ei. Și la bine și la greu. Și acum și în viitor.

The post Viața trece, copilul crește appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Majoritatea părinților luptă pentru a le asigura copiilor șansa la o viață mai bună. Și toate energiile lor se canalizează spre acțiuni menite să îi ajute pe copii. Tocmai de aceea se lasă pe ei, se neglijează. Pentru că, indiferent de ceea ce fac, au în minte un singur lucru – copilul meu trebuie să reușească. Dar este din ce în ce mai greu pentru părinți să fie echilibrați între lupta zilnică pe care o duc pentru copiii lor și dragostea de care aceștia au nevoie. Nu cred că este părinte care să fie nepăsător atunci când se gândește la viitorul copilului lui.

Copiii luptă pentru a nu își dezamăgi părinții. Și de aici poate și surmenajul din ce în ce mai des întâlnit în rândul lor. Copiii luptă și pentru ei și pentru fericirea lor. Sună ciudat, dar unii părinți omit să se gândească și la fericirea copiilor. Sunt atât de angrenați în lupta pentru copii încât uneori le fac rău. Le fac rău prin faptul că lipsesc prea mult din viața celor mici. Și așa trec minutele, zilele, lunile, în care copilul vede cum părintele luptă pentru el, dar nu și cu el.

Oamenii bolnavi luptă să supraviețuiască. Se agață cu ambele mâini de orice firicel de ață care le prelungește viața. Pentru ei și pentru cei dragi lor, singura lor luptă este pentru sănătate. Deși nu ne punem niciodată întrebări legate de sănătate atunci când o avem, este o binecuvântare să nu lupți pentru ea. Boala te face să lupți pentru fiecare minut de mai bine, pentru fiecare zi în care poți zâmbi, pentru fiecare an în care mai ești cu ai tăi. Pe bolnav îl motivează dorința de a fi mai bine decât ieri și de a mai aduce măcar un pic sănătatea.

Oamenii săraci, sau care pornesc de jos, se luptă pentru a reuși să își câștige pâinea. O parte dintre ei reușesc să câștige lupta cu sărăcia și ajung acolo unde își propun. Dar, omul sărac se luptă să supraviețuiască și nu să își mai cumpere o mașină. Sărăcia te face să lupți pentru ziua de mâine. Pentru că, atunci când te uiți în preajma ta, nimic nu îți dă de înțeles că te poți gândi la mai mult. Pentru ei, motivarea în luptă este dată de o bucată de hrană pe care să o pună în farfurie.

Oamenii singuri luptă pentru a avea prieteni. Pentru că singurătatea doare și te face să te întrebi de ce mai ești. Bunicii mei aveau o vorbă – ” singurătatea este boală grea”. Oamenii singuri se luptă să nu se mai trezească singuri dimineața. Oamenii singuri se luptă pentru a fi în prezența cuiva. Oamenii singuri se luptă pentru a nu cădea pradă deznădejdii. Pentru ei singura mângâiere este dată de alungarea singurătății.

Fiecare dintre noi este motivat de crezuri personale să lupte. De cele mai multe ori motivările sunt diferite. Poate și de asta suntem diferiți. Dar știți ce este frumos – pentru că oricât de diferite ar fi motivările noastre de luptă, reușim să trăim. E greu să îți menții motivarea și să lupți, dar atunci când te uiți înspre cel mic îți iei energia. La fel dacă te uiți la părinți simți că mai poți lupta. Iar dacă te gândești la pierderea sănătății lupți să ai grijă de tine. Suntem diferiți dar totuși așa de asemănători încât de multe ori se întâmplă să avem idealuri comune.

Dar o întrebare motivațională poate fi – eu pentru ce lupt? În funcție de răspunsul pe care îl găsim fiecare știm ce avem de făcut. Și la ce putem renunța.

” Lupta este o condiție a vieții: viața încetează când se termină lupta” – Vissarion Beinski

The post Tu pentru cine lupți? appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Acum, când curentul general este unul al negării tuturor lucrurilor care au făcut societatea să evolueze, iată că a venit momentul să se discute și despre apariția copiilor ca rezultat al unei frustrări a părinților. A face un copil este o decizie luată doar de părinți – de ambii părinți de cele mai multe ori. Și este o decizie personală, încărcată de emoții și de dorința de a fi împliniți. Nu trebuie să vină nimeni să ne țină lecții despre: de ce se fac copiii – indiferent de cât de mare și cunoscut este numele său. Nu poți să ai pretenția că părerea ta este universal aplicabilă pentru toți oamenii care îți ascultă părerile.

Părinții nu fac proprii copii gândindu-se la bătrânețe. Spuneți-mi vă rog, câți dintre voi, acum când sunteți tineri, vă gândiți la bătrânețe? Părinții nu fac proprii copii din ofuscări și din neîmplinirile lor. Nu are logică – atunci când te simți neîmplinit, fără reușite profesionale, nu îți stă gândul să faci copii. Și aici nu vorbesc despre asistații sociali. Acolo este altă mâncare de pește și o discuție mult mai complexă. Părinții nu fac proprii copii atunci când sărăcia le bate la ușă. Toți părinții cu gândirea logică vor să le ofere totul copilașilor. Poate din cauza aceasta demografia este în scădere dramatică – părinții vor întâi să își facă o carieră, o situație și de abia după aceea să aducă pe lume un copil.

Revenind la emoția venirii pe lume a unui copil nu pot să îmi scot din minte împlinirea noastră ca și familie, atunci când a venit Iustina pe lume. Și nu, nu este vorba despre egoismul nostru – al mamei și al tatălui. Pentru că dacă vreți, decizia de a avea un copil, implică și multe responsabilități pe care le iei. Asta dacă vrei să ai copii fericiți. De la partea de asigurare a hranei și până la partea de asigurare a educației unui copil. Nu cred că este vreun părinte cu scaun la cap, care atunci când a luat hotărârea de a avea un copil, nu s-a gândit și la partea de după venirea lui pe lume.

V-ați gândit vreodată la cât de tristă ar fi lumea fără râsetul copiilor, fără gingășia lor, fără inocența lor care de multe ori înseninează ziua? V-ați gândit la un moment dat, cât de săraci am fi fără zumzetul lor? Viața ar fi cu mult mai gri și mai lipsită de dorința pentru mai bine.  Copii ne transformă în adevărați eroi, gata oricând să ne sacrificăm pentru ei. Ne fac să ne găsim cea mai bună variantă a noastră, pentru a le fi lor bine. Ne ajută să ne depășim limitele pentru ca ei să reușească. Fac tot posibilul pentru a ne încuraja să fim noi, naturali, pentru ca ei să învețe ce este sinceritatea. Noi, părinții i-am adus din dragoste pe Pământ și tot noi suntem responsabili pentru ei. Pentru fiecare celulă din corpul lor.

Declarația respectivului domn nu a făcut altceva, decât să arate micimea modului lui de gândi, acum, când și-a văzut copiii evoluând. Mă miră și mai mult modul lui de a deschide acest subiect și suficiența cu care și-a expus punctul de vedere. Cu riscul ca ”fanii” respectivului domn să îmi sară în cap, spun că declarația lui nu a fost gândită deloc. Și că uneori e bine să știi când să te retragi din postura de formator de opinie. Să îți recunoști neputința și să te retragi în momentele tale de glorie. Pentru că altfel te faci de râs și îți atragi dezaprobarea, chiar și a celor care la un moment dat aveau respect față de opiniile și analizele pe care le făceai.

Dragă domnule, copiii nu se fac din sărăcie, ci din dragoste, copiii nu se fac pentru a avea cine să aducă un pahar de apă la bătrânețe – au trecut vremurile în care se gândea astfel. Și nu uita, dragă domnule că atunci când îți exprimi părerile, acestea ajung și la cei care nu au avut șansa să aibă copii – și produc răni peste cele deja existente. Îmi pare rău că nu știți să fiți diplomat.

” Indiferent dacă cresc, ei rămân copiii noștri, și unul din cele mai importante lucruri pe care le putem dărui este dragostea noastră necondiționată. O iubire care nu depinde de nimic, decât de faptul că sunt copiii noștri.” – Rosaleen Dickson

The post Copiii întregesc familia appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

La fel probabil că s-au călit majoritatea oamenilor care și-au trăit copilăria sau adolescența în perioada anilor 90. Viața nu era ușoară, pericolele erau mai mari, găștile de cartier se întâlneau la tot pasul. Și în unele zone din Iași era periculos să circuli după o anumită oră – asta dacă îți doreai să ajungi întreg și cu toate lucrurile la tine. Pe noi ne-au ajutat acei ani – ne-au făcut să vedem că viața nu este ușoară, că trebuie să luptăm dacă vrem să răzbim în viață. Eu nu am prins armata, dar viața de cartier m-a făcut să mă maturizez și să înțeleg ce nu trebuie să fac pentru a reuși în viață.

Am trăit într-un cartier muncitoresc, acolo unde oamenii se știau între ei. Acolo unde încă se mai opreau vecinii și discutau despre problemele comune, ce apăreau ca urmare a trăirii în același bloc. Și atunci ca și acum, fiecare avea viața lui, dar atunci când îl rugai pe un vecin să îți dea un pic de făină, ulei, până la salariu, nu primeai priviri piezișe ca acum. Chiar dacă atunci când mergeai la cumpărături, trebuia să îți ții portofelul cât mai strâns pentru că era plin de hoți de buzunare, știai că în caz de ceva, aveai șanse ca lumea să sară cu gura. Acum riști să îți iei bătaie pe stradă și nimeni nu intervine.

Riscul cel mai mare pentru părinți, era ca propriul copil să fie scăpat de sub control și să fie racolat de găștile de cartier. Acum riscul principal al părinților este ca propriul copil să devină violent ca urmare a jocurilor pe calculator pe care le joacă. Înainte într-o scară erau mulți copii – în unele scări erau și 76 de copii. Acum dacă mai sunt 10 copii într-o scară. Înainte, joaca principală se desfășura în grupuri mari de copii care se știau fiecare cu fiecare, acum dacă mai vezi grupuri de 4-5 copii. Și da, înainte viața de cartier avea frumusețea ei – acum simți că te sufoci dacă ieși în anumite perioade ale zilei.

Cartierele erau pline de magazine cu produse românești, acum cartierele sunt pline de branduri. Atunci întindeai salariu de pe 1 pe 15 și de pe 15 pe 30, ca să îți ajungă, acum iei salariul și dispare instant. Când te duceai la cumpărături reușeai să te întorci cu 2-3 sacoșe pline, acum cu 100 lei, dacă reușești să umpli 1 sacoșă mai mare. Nu sunt nostalgic după acea perioadă, dar nu pot să nu mă gândesc că atunci parcă simțeai altfel că trăiești și că te bucuri de lucrurile pe care le aveai. Dar, fiecare perioadă are momentele ei de frumusețe. De un lucru îmi pare sincer rău – că ai noștri copii nu se mai pot bucura de dulceața acelor zile.

Din acea perioadă mi-au rămas în minte două citate, despre care sincer să fiu nu mai știu cui aparțin.

” Viața se compune din țevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coșcovite, din plase pe care le cari în viață, din rufe care le speli, din coate-n tramvai, dar și din Bach și din Beethoven, din Shakespeare și din Tolstoi, din Eminescu și din Blaga, din Michelangelo și din Pucluescu. Totul este viață.”

”Viața este alcătuită din șesuri, din văi, din piscuri, din platitudine și din rutină, din deprimare și din bucurie și dintr-un element obligatoriu: munca. În toate adversitățile și-mpotriva tuturor adversarilor, omului îi rămâne acest suport moral: munca”.

The post Viața de cartier appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Dar, dincolo de sentimentele minunate pe care le-am trăit împreună cu Simona și Iustina, vreau să ofer câteva ponturi pentru cei care, la un moment dat vor deveni nași de botez. Și asta pentru că, noi am fost la primul copilaș botezat, iar informațiile de care aveam nevoie erau multe, dar nepuse în practică.

Pentru biserică, nașii trebuie să pregătească:

1. O sticluță de ulei de măsline/ulei pentru mirul pe care îl va folosi preotul la Slujba Botezului
2. O sticlă de vin pentru împărtășirea pruncului
3. Un prosop și un săpun alb, pe care le va folosi preotul în timpul Slujbei Botezului
4. Lumânarea de botez
5. O pungă de făină
6. O icoană care va sta pe masa preoților în timpul slujbei, după care se dă cadou pruncului
7. Un prosop si un săpun alb pentru moașa care va ajuta mama și nașa la dezbrăcat, îmbrăcat copilul
8. Hăinuțe noi pentru copilaș, pled – aici să aveți grijă la mărimea hăinuțelor – pentru că, atunci veți fi stresați să îl îmbrăcați cât mai repede și fiecare mm în plus contează
9. Mâncarea și sucuri pentru servirea invitaților
10. Donație pentru preoții care săvârșesc slujba – și aici știu că este un subiect sensibil, tocmai de aceea vă spun că în cazul nostru chiar a fost o donație și nu un tarif impus. Fiecare după posibilitatea lor. Aici trebuie să luați în calcul și dascălul de la strană și omul care pregătește cristelnița
11. Fașa care este folosită în timpul Slujbei, după care este agațată de lumânarea de botez.

În timpul Slujbei Botezului, roluri foarte importante vor avea nașii, moașa, iar la finalul slujbei mama. Să vă pregătiți spiritual pentru emoții maxime, mai ales în momentul lepădării și în momentul Crezului. Emoțiile de atunci este posibil să vă dea un pic peste cap, dar trec repede, dacă vă uitați la pruncul din brațele voastre. Veți avea tot timpul grijă ca, copilașul proaspăt botezat să stea învelit, atunci când preotul vi-l va pune în brațe după scufundare. Și principala voastră grijă, în acele momente este ca acestuia să îi fie cât mai cald – și sufletește și trupește.

După săvârșirea Botezului, în funcție de planurile pe care le-ați făcut înainte, veți merge la o petrecere de seară, sau la o masă dată de părinți în cinstea noului creștin. Dacă vreți o părerea personală, sunt adeptul unei mese în familia restrânsă, în detrimentul unei petreceri. Se evită stresul unei noi petreceri pe care trebuie să o organizezi și nu în ultimul rând este mai ok și pentru părinți și pentru bebeluș. Și așa în primele luni de viață sunt multe nopți nedormite. Dar, dacă se dorește sărbătorirea cu fast, printr-o petrecere este alegerea părinților.

A doua zi, în popor s-a împământenit obiceiul ”Scoaterii din mir”, un obicei prin care nașii vin acasă la copil și îi fac prima băiță din viața lui de creștin. Este un obicei ce nu ține de partea creștină, ci mai mult de tradiția împământenită în rândul oamenilor. Aici, depinde de cum discută părinții cu nașii – se poate face o băiță efectivă, sau se poate face o băiță simbolică, prin care nașii șterg copilașul pe frunte, după urechi, la gât, pe piept, la subțioară, pe spate, pe piciorușe. Ar fi de preferat să se pună în cădiță doar petale de trandafir sau altfel de flori, eventual busuioc. Banii nu au ce căuta în cădiță – dacă te gândești doar la microbii de pe ei te apucă durerea de cap.

Nașii trebuie să fie pregătiți pentru această nouă întâlnire cu bebelușul. Fiecare după cum consideră, dar nașii trebuie să se gândească ca la un ajutor oferit micuțului. Noi am ales să mergem pe hăinuțe pentru bebeluș, un unguent pentru iritațiile de funduleț, un gel de duș, jucării care să liniștească bebelușul cu melodii line, pamperși. Dar, repet fiecare dintre nași caută să ofere un prim ajutor micuțului. La noi, pe toată perioada îmbăierii, lumânarea de la botez a fost aprinsă.

După băiță de cele mai multe ori copilașul se cufundă într-un somn adânc și doar foamea și un pampers murdar îl mai trezesc. Dar, dincolo de toate lucrurile de oameni mari pe care trebuie să le avem în vedere, atunci când suntem nași, trebuie să ne gândim în primul rând la ce este mai bine pentru bebeluș. Dincolo de lucrurile care sunt cumva obligatorii pentru Slujba Botezului, restul trebuie să fie adaptate astfel încât să nu agităm mai mult decât trebuie bebelușul.

Nașii trebuie să știe că atunci când acceptă să boteze un copil, cele mai importante lucruri care contează sunt cele ce țin de partea spirituală. Pentru că nașii nu vor fi alături doar în zilele Botezului, ci toată viața lor. Practic, nașii trebuie să fie alături de viitorul copil preșcolar, de viitorul adolescent, de viitorul student, dar și de viitorul om matur. Pentru că, dincolo de atribuțiile fizice, nașii au cu mult mai multe obligații spirituale. Ei se leagă pe viață de noul născut și alături de părinți trebuie să îl crească frumos și creștinește.

The post Ponturi pentru nașii de botez appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursa foto: stiridinvest.ro

Sunt părinte și lucrez și în domeniul publicității. Am așa o curiozitate – membrii CNA, care au luat această hotărâre, au copii? Probabil că nu – pentru că dacă ar avea, ar ști că sunt anumite reclame care se adresează copiilor doar prin farmecul actorilor-copii din ele. Iar cei mici, privesc acele reclame încântați și datorită copiilor. Stau și mă întreb cum va arăta o reclamă la cereale de exemplu – vor apărea adulți ce vor mânca cereale, spunând că pentru a putea crește mari și voinici, trebuie să mănânce un castron de cereale?

În SUA apariția copiilor în reclame este puternic monitorizată. Copiii pot apărea în reclame în anumite condiții stricte. Dar nu sunt interziși. Ar fi fost de înțeles dacă apariția copiilor era interzisă pentru alimentele de tip fast-food. Asta da, era pentru sănătatea lor – și a actorilor și a celor care privesc reclama. Cu ce diferă o reclama auto, în care apar copiii și una la alimente? Sau o reclamă la pasta de dinți/pamperși și una la alimente? Care ar fi fost pericolul real al apariției copiilor în reclamele la alimente?

Inițiatorul proiectului adoptat de CNA spune că este necesară protecția copiilor într-o societate imatură din punct de vedere al responsabilității alimentare. Pe bune? Adică dacă interzicem reclamele la alimente, în care apar copii, aceștia vor fi mai protejați? Oare protecția copiilor nu era mai bună, dacă CNA gândea niște programe de responsabilizare alimentară a copiilor? Poate chiar crearea unor emisiuni de educație alimentară la copii, care să fie difuzate la televiziunile licențiate în România. Dar de ce să creăm ceva, când este mai ușor să interzicem? Și să nu venim cu nimic în locul interzicerii.

Orice publicitar care are capul pe umeri nu folosește copiii în reclame pentru a exploata sentimental segmentul lui țintă. În general publicitarul folosește copiii pentru că acel produs/serviciu are ca target final copilul. El este ultimul beneficiar al produsului/serviciului respectiv. Sunt și cazuri în care se depășește această limită, dar de cele mai multe ori, acele reclame nu sunt acceptate de clientul final. Mi se pare o decizie absurdă, luată din birouri. Sunt chiar curios câți din cei care au luat această decizie au coborât din birouri, să vadă cum se lucrează într-o agenție de publicitate? Probabil că niciunul.

A doua informație pe care am văzut-o astăzi a fost că Protecția Copilului se ocupă de anchetarea tuturor părinților care au fost la proteste cu proprii copii. De când este interzis accesul liber la manifestări familiilor? Sau Protecția Copilului a terminat toate treburile importante și a decis să meargă pe pedepsirea părinților care și-au luat ”abuziv” copiii la proteste? Au uitat de copiii din familiile defavorizate, au uitat de faptul că 1 din 8 copii nu are șansa la o educație, pentru că părinții nu au posibilitatea să îi trimită la școală. Au uitat că sunt copii care stau în frig – cel mai proaspăt caz este cel al fetiței de 3 ani, care a fost găsită mângâindu-și mama decedată din cauza frigului. Au uitat până și de faptul că sunt foarte mulți copii abuzați de proprii părinți. Atât psihic, cât și fizic. Probabil că ei merg prin alte orașe, unde nu sunt copii ai străzii, sau copii care ies la cerșit, trimiși de părinți.

Au terminat de gândit măsuri de ajutorare a acestor copii defavorizați și au mers pe partea de cercetare a părinților. Eventual, părinții care au îndrăznit să iasă cu proprii copii la proteste, trebuie băgați în închisori. Doar pe partea de familie România stă foarte bine. Suntem țara cu cei mai mulți copii în familie – unul, maxim doi. Natalitatea este peste limita admisă de Uniunea Europeană, copiii noștri sunt sănătoși tun – doar mânâncă echilibrat – părinții câștigă bine și reușesc să le ofere o alimentație corectă. Numărul copiilor defavorizați este în descreștere, copiii instituționalizați pot fi înfiați foarte repede – la doi ani de la depunerea dosarului. Scuzați-mi ironia…..

Protecția Copilului împreună cu Ministerul Sănătății ar putea să se gândească la măsuri prin care să reducă procentul morții infantile și a malformațiilor la copii. Care, apropo pot fi și din cauza alimentației incorecte a mamelor, în timpul sarcinii, din cauza sărăciei. Protecția Copilului ar trebui să găsească măsuri prin care să facă viața mai ușoară copiilor afectați de Sindromul Down, de autism, de alte handicapuri. Poate că Protecția Copilului ar trebui să înceapă să muncească într-un mod real. Și să lase controlarea părinților care și-au luat copiii la protest.

Pun și eu o întrebare – nu este interzis ca, atunci când nu ai cu cine să îți lași copilul, să îl iei cu tine la servici? Pentru că sunt părinți care nu își permit  o bonă și sunt departe și de bunici. Și trebuie să se descurce cum pot, atunci când copiii sunt în vacanță, sau sunt bolnavi și lipsesc de la școală. Despre sistemul educațional nici nu putem vorbi. Este așa de avansat că depășim clar țări din Occident.

Cumulate, cele două măsuri proaspăt luate se pot rezuma astfel: copiii nu au voie în reclamele la alimente, iar părinții nu au voie să ia copiii la plimbări prin oraș (pentru că la proteste, oamenii s-au plimbat calm prin oraș).

Trăim într-o țară nebună, nebună – în care oamenii mari se copilăresc, iar copiii se maturizează mult prea repede. Și nu neapărat din cauza părinților. Ci a statului care nu le protejează copilăria cum ar trebui.

The post Copiii scoși din reclame și părinți cercetați appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Nivelul de sărăcie este unul foarte ridicat în România și încep să cred că asta se dorește – limitarea aspirațiilor maselor și obișnuirea lor doar cu puțin. Cauzele sărăciei sunt multe – de la măsurile economice care nu se aplică cum trebuie și până la sprijinirea acestor familii prin ajutoare sociale. Este și acea vorbă – dacă vrei să ajuți un om, învață-l să pescuiască – așa își va putea câștiga pâinea și cele al gurii. Cât să supraviețuiască. Pentru că în general, astfel de familii își folosesc copiii la cerșit, dar în foarte puține cazuri, copiii beneficiază de bănuții făcuți într-o zi. Îi vedem pe stradă, cerșind pe la colțuri de stradă, sau pe la semafoare. Îi vedem bătând la ușile noastre, cerând ceva de-ale gurii și ceva de îmbrăcat. Mulți merg pe partea sentimentală pentru că așa au fost învățați de părinți să facă – să exploateze sensibilitatea celor pe care îi întâlnesc.

Dar, din păcate, aceste suflete sunt sufletele triste, care mai târziu vor avea viețile compromise. Sunt copiii care de când deschid ochii și până îi închid nu fac altceva decât să trăiască în sărăcie. Nu fac altceva decât să lupte pentru porția zilnică de mâncare, să supraviețuiască. Aceste suflete învață să trăiască cu o singură masă pe zi, în cel mai bun caz. Sufletele acestea nu știu ce este aceea bucuria – și aici mă refer la acea bucurie pe care ai noștri copii o au când primesc mici cadouri din partea noastră.

Haideți să facem un experiment imaginar. Eu l-am făcut de câteva ori și nu pot spune că m-am simțit confortabil. Atunci când vedeți un copil de vârsta copilului vostru, cerșind, imaginați-vă că acel copil este al vostru. Gândiți-vă cum ați reacționa reacționa dacă ar veni propriul vostru copil, la voi, îmbrăcat ponosit, cu papuci de vară, pe zăpadă, murdar, peticit. Ce s-ar întâmpla cu universul vostru, atunci când ați realiza că oricând se poate întâmpla să ajungeți la sapă de lemn și copilul vostru ar trebui să se descurce. Știu, pare un scenariu imposibil acum – dar sunt mulți oameni care au pierdut tot într-o secundă. Azi nu aveau nici o lipsă, iar în câteva zile sunt o familie ruinată, au pierdut totul și viața i-a trântit la pământ.

Sufletele acestea triste, din păcate au viețile compromise. Nu au șanse la a reuși în viață, de a scoate capul din sărăcie. Pare filosofic ce voi spune acum – dar v-ați gândit o secundă, de ce noi am avut norocul să ne naștem într-o familie normală, care să ne poată asigura rostul zilei de mâine? Se pare doar că am avut noroc și poate că ar trebui să fim recunoscători. Chiar dacă am luptat să ajungem unde suntem acum, a contat foarte mult și începutul pe care l-am avut. Și pentru asta trebuie să mulțumim părinților noștri.

Așa că, atunci când vedeți un copil flămând, opriți-vă și luați-i ceva cald de mâncare, îmbrăcați-l. Și încercați să nu judecați de ce a ajuns în stadiul acela. Poate aveți dreptate, poate părinții nu au luat alegerile tocmai potrivite, la un moment dat al vieții. Dar, cine suntem noi să judecăm? Dacă vrem ajutăm și atât. Pentru că ajutând un copil, practic îl ajutăm să îi fie mai bine, pentru câteva ore, sau poate câteva zile.

În felul acesta alinăm un pic aceste suflete triste. Și poate că la un moment dat

The post Suflete triste acele vieti compromise appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Cel mai mult mă doare că sunt sfâșiată din interior, de oameni în care am avut încredere. Unii mă consideră bogată, la toți le-am făcut poftă – de la cotropirile turcilor și până la cucerirea tăcută din zilele noastre. Cu toții au râvnit la bogățiile mele – de la aurul verde și până la aurul din subsolul meu. Dar am știut că toți sunt trecători și că eu voi rămâne aici, pentru locuitorii mei și pentru cei care simt românește.

Acum stau și mă întreb, de ce voi oamenii tineri vă lăsați învrăjbiți împotriva părinților voștri? Mulți dintre ei sunt cei care v-au crescut și au plâns la căpătâiul vostru, atunci când v-ați simțit rău. Tot ei sunt, chiar dacă au păreri diferite de ale voastre. Este și normal, ei au trăit pe pământurile mele în vremurile grele – dar au rezistat atunci când le erau îngrădite libertățile pentru voi. Au strâns din dinți pentru că știau că lucrurile se vor schimba și voi vă veți bucura de libertate pe teritoriul meu. Nici lor nu le-au convenit multe din lucrurile ce îi privau de dreptul la opinie, dar decât să sfârșească în lagărele securității, au ales să își înăbușe trăirile democratice. Poate au greșit, dar au făcut-o pentru ca voi să creșteți cu părinții alături.

Dragi părinți, de ce vă învrăjbiți împotriva copiilor voștri? Ați suferit lângă ei, inima v-a fost rănită de fiecare dată când, deși copilul vostru era bine pregătit, nu reușea să ocupe un post bun prin concurs. Pentru că venea pila altcuiva și lua postul meritat de copilul vostru. Sunt tot acei copii pe care i-ați crescut din prima zi de viață a lor. Ați trăit și bucuria examenelor luate și tristețea eșecurilor suferite. Acum vor să lupte pentru o viață mai bună, pentru libertatea de exprimare și pentru normalitate. Pentru acea libertate pentru care și voi ați luptat. Poate că și ei se gândesc la libertatea copiilor lor, pe care îi au sau îi vor avea. Nu sunt diferiți de voi, atunci când erați la vârsta lor. Chiar dacă își spun părerea și e diferită de a voastră tot copiii voștri rămân. Și ei luptă pentru a nu pleca și ei peste hotare.

Sunt țara care a rămas orfană de 3.000.000 de locuitori, care au ales să plece peste granițele mele. Sunt tristă că nu am reușit să îi păstrez pe teritoriul meu. O parte dintre ei se mai întorc la voi, cei care ați rămas să luptați pentru mine. Dar majoritatea dintre ei nu mai văd viitorul în România. Și asta mă doare, pentru că eu, România îmi iubesc fiecare român care trăiește pe teritoriul meu, dar și pe cei ce au ales să mă părăsească. Nu condamn pe nimeni – nici nu am dreptul, atât timp cât nu am reușit să le ofer alternative.

Mă simt neputincioasă, atunci când văd că oamenii aleg să nu mai lupte. Sau atunci când vor să lupte, sunt alți români care se opun cu vehemență. Sunt conștientă că granițele mele, în cazul unui război, vor fi apărate doar de foarte puțini tineri. Pentru că majoritatea au atitudinea – ”de ce să mă lupt pentru România? ce mi-a oferit ea? pentru ce să mor pentru patrie?”. Spiritul românesc dispare din ce în ce mai mult și tinerii din ziua de astăzi nu mai au apartenența la mine. Vă rog eu, povestiți-le de bunicii lor care s-au ascuns din calea rușilor în podul casei cu oile legate la bot, ca să nu le fie confiscată agoniseala. Vă rog povestiți-le de foametea pe care au îndurat-o bunicii lor, după cel de-al doilea război mondial.

Aduceți-le aminte de cum ați rezistat și voi în comunism, pe vremea lui Gheorghiu Dej  și apoi pe vremea lui Ceaușescu. Povestiți-le vă rog de libertățile pe care nu le aveați. Spuneți-le că bunătățile erau date pe cartelă și cu rația. Că oamenii stăteau la cozi intermenabile pentru a lua lapte la copii. Că tot ce ați îndurat a fost pentru ei și pentru frații lor. Că România nu trebuie iubită doar atunci când le asigură doar confortul, ci și atunci când este amenințată, din interior sau din exterior. România nu trebuie respectată doar dacă le asigură locurile de muncă, ci și atunci când se chinuie să îi țină în țară. România este țara în care s-au născut și în care au crescut. Așa cum au reușit părinții lor să îi crească.

Dragi părinți păstrați-i lângă voi și lăsați-i să își exprime nemulțumirile. Iar voi dragi copii, dragi tineri, ascultați-i mai mult pe părinți și nu îi jigniți. Sunteți cu toții români și împreună puteți lupta pentru mine – țara voastră dragă. Sunt România, țara care este mândră că vă are încă în teritoriile ei. Sunt țara care își așteaptă, ca orice mamă, copiii plecați peste hotare să se întoarcă acasă.

Haideți ca și peste ani să ne prindem într-o horă a unirii imaginară, ce se întinde peste mări și țări. Pentru toți cei care simt și trăiesc românește. Sunt România și vă iubesc pe toți, de la cel mai mic românaș și până la cel mai bătrân și înțelept român.

The post Romania tara trista appeared first on Durbaca Ionut Lucian.