Pierderile trebuie privite ca experiențe și nu ca traume. Pentru că din fiecare pierdere pe care o suferim, trebuie să învățăm lecția care să ne facă să devenim mai mult. Atât timp cât nu ne pierdem sufletul și omenie nu suntem pierduți. Indiferent de cât de dureroasă este pierderea pentru noi. Putem să o luăm de la capăt, astfel încât să evoluăm frumos și plini de fapte bune. Se spune că dacă ești atașat prea mult de lucruri, prea mult de persoane, atunci când le pierzi, toate punctele tale de echilibru, legate de acele lucruri sau persoane, se dărâmă. Asta nu înseamnă că trebuie să fim egoiști și distanți față de tot ce ni se întâmplă în viață. Ci, să trăim tot timpul cu certitudinea că în viața noastră totul este efemer. Și că oricând lucrurile sau persoanele dragi nouă vor dispărea ca și cum nu ar fi fost.

De când am cunoscut simplitatea părintelui Iustin Pârvu și am văzut câtă detașare avea de tot ceea ce înseamnă lucruri, persoane, stau și mă gândesc des la modul în care ne raportăm noi la lume. Atât timp cât alți oameni pot să facă abstracție de lucruri, dar sunt axați pe sufletele celor de lângă ei, cu siguranță că și noi putem. La scară mai mică. Sunt oameni care au suferit adevărate drame în viața lor, când au pierdut totul, dar absolut totul. Și au continuat să lupte și să își trăiască viața ca niște câștigători. Și-au adunat bruma de lucruri rămasă, s-au recules și au continuat să își clădească viața de la zero. Sunt mii de cazuri prezentate în mass-media. Asta pentru că respectivii oameni nu mai aveau nimic de pierdut – se mai aveau doar pe ei și pe cei dragi lor. Și au continuat să lupte și de cele mai multe ori au reușit.

Oamenii trecuți prin viață trebuie să învețe să refuleze toată încărcătura adunată în urma pierderilor suferite. Pentru că altfel își încarcă sufletul cu toate trăirile negative. Și de cele mai multe ori, atunci când sufletul începe să doară este deja prea târziu pentru o recuperare rapidă. Trebuie să conștientizăm faptul că pentru a ne atinge adevăratul scop al vieții noastre, nu avem nevoie de diplome sau titluri sociale. Trebuie să fim noi înșine și să ne păstrăm aceeași indiferent de greutățile și pierderile peste care trecem mai ușor sau mai greu.

Orice pierdere pe care o suferim poate fi un început nou, mai bun pentru noi. Putem învăță lucruri esențiale pentru evoluția noastră. Și nu există o rețetă universal valabilă pe care putem să o aplicăm atunci când pierdem. Fiecare individ se comportă în mod diferit situațiilor tensionate din viața sa. Dar, atunci când o pierdere este baza unui început mai bun, definește pe viață omul respectiv. De multe ori suntem puși în fața faptului împlinit. Și orice tânguire, orice renunțare nu face altceva decât să accentueze pierderile. Nu avem decât o soluție viabilă și anume – merge înainte indiferent de câte greutăți vin peste noi.

Să avem grijă să nu devenim oameni pierduți, care să nu mai aibă nicio șansă la viață. Să învățăm că pierderile sunt pietre de încercare care odată trecute ne fac să fim mai puternici. Să încercăm să evoluăm de fiecare dată când viața ne dă bice pe spinare. Să luăm lucrurile așa cum vin. Iar din momentul în care au venit să le rezolvăm ușor-ușor, calmi, conștienți fiind de puterile noastre.

Viața este prea scurtă ca să nu profităm de toate lucrurile ce ni se întâmplă de-a lungul trecerii noastre pe pământ. De ce să ne umplem inima și sufletul de suferințe, când putem să învățăm din fiecare întâmplare ceea ce ne poate face să fim fericiți. Și poate ce este mai important – să fim împăcați cu noi înșine.

”Moartea nu este cea mai mare pierdere din viață. Cea mai mare pierdere este ceea ce moare în noi în timpul vieții” – Norman Cousins

The post Pierdem constant appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Poate că dragostea faţă de simplitate mi-a fost insuflată şi de ai mei (de la bunici şi până la părinţi). Dar, trebuie să recunosc că, de-a lungul timpului, oamenii frumoşi pe care i-am întâlnit păstrau acea simplitate aparentă. Acei oameni ştiau că modestia este una din calităţile unui om simplu. Oameni care erau conştienţi că, pe lângă forţele proprii, în toate reuşitele lor, aveau şi ajutor din partea Divinităţii.

Am avut norocul ca, într-o oarecare măsură, lucrurile să evolueze simplu în viaţa mea. Dar, în acelaşi timp, am avut norocul să ştiu ce înseamnă greutăţile. Şi da, greutăţile m-au învăţat să iau ce este mai bun din fiecare întâmplare, să mă bucur de lucrurile aparent simple. Am fost un norocos, pentru că, tot ce mi s-a întâmplat în viaţă, m-a făcut să apreciez fiecare zi în care mă trezesc dimineaţa (pare simplu să te trezeşti, nu?), m-a făcut să mă bucur de fiecare persoană ce mi-a intrat în viaţă, m-a făcut să nu ţin ranchiună pe oamenii care au ales să iasă din viaţa noastră.

Oamenii simpli sunt mult mai liniştiţi, se simt confortabil în propria lor piele şi în propria lor viaţă. Oamenii simpli îşi acceptă viaţa aşa cum este ea, fără să caute răspunsuri, fără să se întrebe de ce? Simplitatea înobilează omul şi sufletul acestuia. Mai ţineţi minte cât de frumoşi erau bunicii noştri? Câtă nobleţe sufletească aveau? Vă rog să vă uitaţi cum, oamenii simpli sar în ajutorul celuilalt, fără să se gândească ce le iese – şi asta o puteţi observa mai uşor în mediul rural, acolo unde lucrurile au rămas cât de cât simple.

Am uitat să trăim simplu – acum simplitatea se rezumă la un minim de confort. Acum a fi simplu s-a dus foarte mult în zona materială. S-a pierdut din profunzimea simplităţii. Acum, noi oamenii, consumăm, avem, ne dorim să dobândim. Avem prieteni de conjunctură, amici de complezenţă. Suntem posesori de funcţii denumite bombastic. Ne umplem pereţii de diplome şi premii câştigate. Şi uşor, uşor, ne prăbuşim sub povara vieţii pe care o ducem, sub povara poftelor care ne subjugă, sub povara liniştii materiale aparente. Şi, fără voia noastră, ne transformăm în fiinte fără drag de viaţă, uităm să ne bucurăm de lucrurile simple. Trecem nepăsători pe lângă spectacolul copacilor înfloriţi, suntem surzi la auzul ciripitului melodios al păsărilor, mergem cu ochii în pământ şi ne vedem spectacolul ce se desfăşoară pe cer, ne plimbăm pe lângă oameni, dar totuşi ne simţim singuri. Şi parcă nu ne găsim locul. Şi este atât de simplu.

Şi acum îmi aduc aminte de momentele din copilăria mea, când, împreună cu verii mei, stăteam întins pe pătură şi ne uitam la nori. Şi rămâneam uimiţi de ce forme puteau avea norii. Chiar, voi când aţi experimentat lucrul acesta? Mi-am promis că, în cel mai scurt timp, o voi învăţa pe fica mea să se bucure de această minunăţie a norilor. Pentu că vreau să o învăţ să se bucure de lucrurile simple. Nu este complicat deloc. Ne trebuie doar voinţă.

Oamenii simpli nu vor să fie în centrul atenţiei, nu vor să epateze, nu vor să demonstreze nimănui, nimic. Fericirea lor vine din cu totul altă parte decât din uralele celorlalţi oameni. Oamenii simpli nu vor vrea cu tot dinadinsul ca părerile lor să fie şi părerile altora. Oamenii simpli sunt oamenii pe care, aparent, nu dai doi bani, dar în momentul în care îi cunoşti mai bine eşti bucuros că i-ai cunoscut.

Fiţi oameni simpli, bucuraţi-vă de lucrurile simple. Fiţi oameni frumoşi!

The post Oameni simpli – sau despre simplitate appeared first on Durbaca Ionut Lucian.