Majoritatea părinților luptă pentru a le asigura copiilor șansa la o viață mai bună. Și toate energiile lor se canalizează spre acțiuni menite să îi ajute pe copii. Tocmai de aceea se lasă pe ei, se neglijează. Pentru că, indiferent de ceea ce fac, au în minte un singur lucru – copilul meu trebuie să reușească. Dar este din ce în ce mai greu pentru părinți să fie echilibrați între lupta zilnică pe care o duc pentru copiii lor și dragostea de care aceștia au nevoie. Nu cred că este părinte care să fie nepăsător atunci când se gândește la viitorul copilului lui.

Copiii luptă pentru a nu își dezamăgi părinții. Și de aici poate și surmenajul din ce în ce mai des întâlnit în rândul lor. Copiii luptă și pentru ei și pentru fericirea lor. Sună ciudat, dar unii părinți omit să se gândească și la fericirea copiilor. Sunt atât de angrenați în lupta pentru copii încât uneori le fac rău. Le fac rău prin faptul că lipsesc prea mult din viața celor mici. Și așa trec minutele, zilele, lunile, în care copilul vede cum părintele luptă pentru el, dar nu și cu el.

Oamenii bolnavi luptă să supraviețuiască. Se agață cu ambele mâini de orice firicel de ață care le prelungește viața. Pentru ei și pentru cei dragi lor, singura lor luptă este pentru sănătate. Deși nu ne punem niciodată întrebări legate de sănătate atunci când o avem, este o binecuvântare să nu lupți pentru ea. Boala te face să lupți pentru fiecare minut de mai bine, pentru fiecare zi în care poți zâmbi, pentru fiecare an în care mai ești cu ai tăi. Pe bolnav îl motivează dorința de a fi mai bine decât ieri și de a mai aduce măcar un pic sănătatea.

Oamenii săraci, sau care pornesc de jos, se luptă pentru a reuși să își câștige pâinea. O parte dintre ei reușesc să câștige lupta cu sărăcia și ajung acolo unde își propun. Dar, omul sărac se luptă să supraviețuiască și nu să își mai cumpere o mașină. Sărăcia te face să lupți pentru ziua de mâine. Pentru că, atunci când te uiți în preajma ta, nimic nu îți dă de înțeles că te poți gândi la mai mult. Pentru ei, motivarea în luptă este dată de o bucată de hrană pe care să o pună în farfurie.

Oamenii singuri luptă pentru a avea prieteni. Pentru că singurătatea doare și te face să te întrebi de ce mai ești. Bunicii mei aveau o vorbă – ” singurătatea este boală grea”. Oamenii singuri se luptă să nu se mai trezească singuri dimineața. Oamenii singuri se luptă pentru a fi în prezența cuiva. Oamenii singuri se luptă pentru a nu cădea pradă deznădejdii. Pentru ei singura mângâiere este dată de alungarea singurătății.

Fiecare dintre noi este motivat de crezuri personale să lupte. De cele mai multe ori motivările sunt diferite. Poate și de asta suntem diferiți. Dar știți ce este frumos – pentru că oricât de diferite ar fi motivările noastre de luptă, reușim să trăim. E greu să îți menții motivarea și să lupți, dar atunci când te uiți înspre cel mic îți iei energia. La fel dacă te uiți la părinți simți că mai poți lupta. Iar dacă te gândești la pierderea sănătății lupți să ai grijă de tine. Suntem diferiți dar totuși așa de asemănători încât de multe ori se întâmplă să avem idealuri comune.

Dar o întrebare motivațională poate fi – eu pentru ce lupt? În funcție de răspunsul pe care îl găsim fiecare știm ce avem de făcut. Și la ce putem renunța.

” Lupta este o condiție a vieții: viața încetează când se termină lupta” – Vissarion Beinski

The post Tu pentru cine lupți? appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Ne amăgim că avem prieteni, atât în mediul online, cât mai ales în mediul offline. Ne place să ne îmbătăm cu ideea că avem mulţi oameni care ne vor sări în ajutor, dacă viaţa şi timpul o va cere. Ne ducem până într-acolo, încât băgăm mâna în foc pentru oricine ne este alături. Şi la un moment dat, ne dăm seama că suntem singuri şi bula în care trăiam se risipeşte ca un balon de săpun.

Egoismul guvernează viaţa multora dintre noi. Dar puţini sunt oamenii care vor recunoaşte că sunt egoişti. Dar, atunci când suntem singuri, doar noi, cu a noastră conştiinţă, putem să ne analizăm acţiunile de peste zi. Şi vom observa lesne că, în majoritatea acţiunilor noastre, ne punem în prim-plan pe noi şi ego-ul nostru. Dar pentru a ne anestezia conştiinţa vom spune mereu că noi nu suntem egoişti. Vorbisem la un moment dat cu un trainer NLP, care îmi spunea că, până şi în acţiunile noastre caritabile, există o mare doză de egoism. Ajutăm ca să ne fie nouă bine – moral sau pentru a avea o mulţumire a superiorităţii, dată de faptul că am putut ajuta.

Singurătatea printre oameni este cea mai puternică formă de asasinat personal. Pentru că vom trăi mereu cu himera că suntem înconjuraţi de prieteni şi de cunoscuţi cărora le pasă de noi şi de persoana noastră. Şi atunci când, în momentele importante din viaţa fiecăruia dintre noi, vom avea nevoie de confirmarea himerei, aceasta se va spulbera ca un miraj. În acel moment, punctele noastre de echilibru se vor zdruncina serios şi vom oscila haotic, căutându-ne alte şi alte puncte de echilibru. Doar că şi în acest caz, vom găsi acel echilibru aparent.

Credem că suntem oameni buni, credem că suntem oameni profesionişti, credem că facem foarte bine lucrurile, credem că suntem iubiţi, credem că suntem deştepţi, credem că suntem prietenoşi, credem că avem inima bună, credem că suntem puternici şi nimic nu ne poate dărâma, credem că nu ni se pot întâmpla nouă lucrurile negative, credem că suntem diferiţi de restul societăţii. Acest “credem” vine din egocentricitate şi din dorinţa noastră de a ne mulţumi conştiinţa. În momentul în care vorbim noi despre noi, în acel moment  dăm dovadă de egoism dus la extrem. Şi de lipsă de modestie.

Bunicul meu de pe tată avea o vorbă în ultimii ani ai vieţii lui: “Nepoate stau şi ascult singurătatea. Şi îl aud pe Dumnezeu”. De cele mai multe ori, bătrânul meu bunic îmi spunea să fiu corect cu mine şi sincer cu cei din jurul meu. Chiar dacă asta mă va face să fiu singur, sau doar cu unul, doi oameni alături de mine. Ce spunea el era oglinda perfectă a societăţii în care trăim. Iar bunica mea dinspre mamă, acum când este singură, de multe ori îmi spune: “bătrâneţea în singurătate este cea mai grea povără pe care o poate duce un om”. Dar oare singurătatea printre oameni cât de grea poate fi ca şi povară?

Mulţi ne creştem copiii după ceea ce credem noi că reprezintă reguli de bună conduită. Dar, de puţine ori, le ascultăm dorinţele, părerile, fricile. Şi asta pentru că egoismul nostru ne dictează că regulile respectate de noi sunt cele mai bune. Ne creştem copiii cu dedicaţie, până în momentul în care aceştia îşi iau zborul. Şi noi, părinţii, rămânem singuri în doi. Aşa au păţit şi părinţii noştri – când am plecat de acasă, au rămas singuri. Din când în când ne aducem aminte de ei şi îi mai sunăm sau vizităm. În rest ei rămân singuri.

“Oamenii cred ca mă cunosc , dar nu este deloc aşa. De fapt, sunt cel mai singur om de pe pământ. Uneori plâng , pentru că lucrul ăsta mă doare. Cu adevărat.Ca să fiu sincer , ai putea să spui că mă doare să fiu eu însumi.” – Michael Jackson.

Cred că pentru fiecare dintre noi, viaţa ne-a demonstrat, la un moment dat că, citatul de mai sus este cât se poate de actualitate. În rest, tot viaţa ne păcăleşte că trăim înconjuraţi de prieteni, de oameni cărora le pasă, de cunoştinţe pentru care nu suntem indiferenţi.

The post Singurătatea printre oameni appeared first on Durbaca Ionut Lucian.