Singurătatea printre oameni

Titlul sună depresiv, dar nu are nici o legătură cu o stare de tristeţe. De cele mai multe ori, în momentele importante, ne trezim singuri. Şi în acele momente nu mai contează altceva decât puterea fiecăruia dintre noi să depăşim momentul. Rareori, spre deloc, în momentele de cumpănă din viaţa fiecăruia dintre noi, ni se întinde o mână, ni se spune un cuvânt de îmbărbatare. De cele mai multe ori, astfel de momente de cumpănă, îţi arată pe cine te poţi baza şi cine ţi-a fost alături conjuctural. Ajungem sa vorbim despre singuratatea printre oameni.

Singuratatea printre oameni

Ne amăgim că avem prieteni, atât în mediul online, cât mai ales în mediul offline. Ne place să ne îmbătăm cu ideea că avem mulţi oameni care ne vor sări în ajutor, dacă viaţa şi timpul o va cere. Ne ducem până într-acolo, încât băgăm mâna în foc pentru oricine ne este alături. Şi la un moment dat, ne dăm seama că suntem singuri şi bula în care trăiam se risipeşte ca un balon de săpun.

Egoismul guvernează viaţa multora dintre noi. Dar puţini sunt oamenii care vor recunoaşte că sunt egoişti. Dar, atunci când suntem singuri, doar noi, cu a noastră conştiinţă, putem să ne analizăm acţiunile de peste zi. Şi vom observa lesne că, în majoritatea acţiunilor noastre, ne punem în prim-plan pe noi şi ego-ul nostru. Dar pentru a ne anestezia conştiinţa vom spune mereu că noi nu suntem egoişti. Vorbisem la un moment dat cu un trainer NLP, care îmi spunea că, până şi în acţiunile noastre caritabile, există o mare doză de egoism. Ajutăm ca să ne fie nouă bine – moral sau pentru a avea o mulţumire a superiorităţii, dată de faptul că am putut ajuta.

Singurătatea printre oameni este cea mai puternică formă de asasinat personal. Pentru că vom trăi mereu cu himera că suntem înconjuraţi de prieteni şi de cunoscuţi cărora le pasă de noi şi de persoana noastră. Şi atunci când, în momentele importante din viaţa fiecăruia dintre noi, vom avea nevoie de confirmarea himerei, aceasta se va spulbera ca un miraj. În acel moment, punctele noastre de echilibru se vor zdruncina serios şi vom oscila haotic, căutându-ne alte şi alte puncte de echilibru. Doar că şi în acest caz, vom găsi acel echilibru aparent.

Credem că suntem oameni buni, credem că suntem oameni profesionişti, credem că facem foarte bine lucrurile, credem că suntem iubiţi, credem că suntem deştepţi, credem că suntem prietenoşi, credem că avem inima bună, credem că suntem puternici şi nimic nu ne poate dărâma, credem că nu ni se pot întâmpla nouă lucrurile negative, credem că suntem diferiţi de restul societăţii. Acest “credem” vine din egocentricitate şi din dorinţa noastră de a ne mulţumi conştiinţa. În momentul în care vorbim noi despre noi, în acel moment  dăm dovadă de egoism dus la extrem. Şi de lipsă de modestie.

Bunicul meu de pe tată avea o vorbă în ultimii ani ai vieţii lui: “Nepoate stau şi ascult singurătatea. Şi îl aud pe Dumnezeu”. De cele mai multe ori, bătrânul meu bunic îmi spunea să fiu corect cu mine şi sincer cu cei din jurul meu. Chiar dacă asta mă va face să fiu singur, sau doar cu unul, doi oameni alături de mine. Ce spunea el era oglinda perfectă a societăţii în care trăim. Iar bunica mea dinspre mamă, acum când este singură, de multe ori îmi spune: “bătrâneţea în singurătate este cea mai grea povără pe care o poate duce un om”. Dar oare singurătatea printre oameni cât de grea poate fi ca şi povară?

Mulţi ne creştem copiii după ceea ce credem noi că reprezintă reguli de bună conduită. Dar, de puţine ori, le ascultăm dorinţele, părerile, fricile. Şi asta pentru că egoismul nostru ne dictează că regulile respectate de noi sunt cele mai bune. Ne creştem copiii cu dedicaţie, până în momentul în care aceştia îşi iau zborul. Şi noi, părinţii, rămânem singuri în doi. Aşa au păţit şi părinţii noştri – când am plecat de acasă, au rămas singuri. Din când în când ne aducem aminte de ei şi îi mai sunăm sau vizităm. În rest ei rămân singuri.

“Oamenii cred ca mă cunosc , dar nu este deloc aşa. De fapt, sunt cel mai singur om de pe pământ. Uneori plâng , pentru că lucrul ăsta mă doare. Cu adevărat.Ca să fiu sincer , ai putea să spui că mă doare să fiu eu însumi.” – Michael Jackson.

Cred că pentru fiecare dintre noi, viaţa ne-a demonstrat, la un moment dat că, citatul de mai sus este cât se poate de actualitate. În rest, tot viaţa ne păcăleşte că trăim înconjuraţi de prieteni, de oameni cărora le pasă, de cunoştinţe pentru care nu suntem indiferenţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.