Să fie acel moment în care să se aștearnă liniștea dinspre noi. Să ascultăm, să ne punem păvază gurii și să ne deschidem urechile spre ceilalți și spre nevoile lor. Pentru că atunci când taci, ai timp să observi și de cele mai multe ori vezi lucrurile dintr-o cu totul și totul altă perspectivă. Nu mai ești tu în centrul vieții tale și cuvintele tac și lasă locul gândurilor, care uneori sunt mult mai profunde și mai pline de sens – chiar și pentru tine.

De cele mai multe ori tăcerea poate fi privită ca o artă. Din simplu motiv că este foarte greu să simți momentele când trebuie să taci și să asculți. Să nu te mai auzi vorbind și să îți pleci urechea către cei ce au nevoie mai mare de tine. Atunci când vorbești încontinuu, nu mai auzi strigătele mute ale celor din jurul tău. Iar uneori poate că au nevoie de ajutorul tău cât de mic. Și de cele mai multe ori, atunci când tăcem, nu ne punem noi în prim plan, ci îi punem pe alții în lumina reflectoarelor.

Este greu să conștientizăm că trebuie să vorbim atât cât este necesar și doar atât cât trebuie. Cuvintele trebuie rostite pentru a prezenta adevărul și pentru a alina suferințele altor semeni. Și nu pentru a ne pune pe noi pe un piedestal pe care ni-l ridicăm singuri. Este greu, știu. Mă confrunt și eu adesea cu sentimentul acela de a nu putea tăcea. Din cauza egoului. Dar încerc să vorbesc mai puțin și să ascult mai mult. Din simplu motiv că atunci când taci, vorbesc ochii pentru tine. Și mai mult decât atât, auzi sufletul cum îți vorbește.

De cele mai multe ori, atunci când un om tace, poate fi confundat cu un om trist, posomorât, cu sufletul încărcat. Dar, din experiențele mele de până acum, oamenii pe care i-am întâlnit și tăceau mai mult, erau acel gen de oameni cu sufletul liniștit și plin de blândețe. Pentru că ascultau mai mult suferințele oamenilor și alinau, așa cum puteau pe fiecare om pe care îl întâlneau.

Acum, trăim momentele în care vorbim extraordinar de mult, dar nu spunem multe lucruri. Folosim multe cuvinte dar nu exprimăm mai nimic. Suntem oamenii care încearcă să vorbească continuu, dar să nu transmită lucrurile cu adevărat profunde. Căutăm să ne dezvoltăm personal, dar despre ce dezvoltare personală poate fi vorba, atunci când sufletul este insuficient dezvoltat?

Da, tăcerea este o artă pe care o dețin oamenii orientați spre alții și nu spre propria persoană. Acei oameni care își dezvoltă sufletul prin fericirea celor pe care îi ascultă. Și nu dau sfaturi prea multe – vorbesc puțin, dar bine punctate. Nu caută să ofere soluțiile lor și altora. Știu să asculte, astfel încât cei din fața lor să se descarce și să își simtă sufletul eliberat de tristețe. La un moment dat, tăcerea poate fi folosită ca și un pansament pentru rănile altora. Pentru că acele răni nu au nevoie de soluții, ci de ascultare.

Fiecare dintre noi ar fi bine să învățăm arta tăcerii. Pentru sufletul nostru și pentru a ne oferi urechile celor care au nevoie să se destăinuie. Pentru a le elibera sufletele de tristețe și de ce nu, pentru a găsi o rezolvare din exterior a tristeții lor.

The post Tăcerea este o artă appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Dar, oamenii aceștia cunosc de felul lor, mulți indivizi prin natura meseriei lor. Sunt oameni care știu care sunt relațiile reale dintre diverși inși. Nu cele afișate dincolo de ușile închise, când ies în lume. Cunosc părerea unora despre alții pe ce reală și nu pe cea pe care uzanțele o fac să fie scoasă la suprafață. Atunci când se întâlnesc în diverse ocazii, cu persoane diferite, își dau seama și fac diferența între cei care au zâmbetul natural și cel forțat de împrejurări.

Oamenii despre care vorbesc pot aplica foarte bine sintagma ”dacă am să vorbesc pre mulți am să popesc și eu”. Din simplu motiv că prin întâlnirile lor cu persoane diverse, ajung să vadă fața reală a faptelor, aud părerile și dintr-o parte și dintr-alta. Și de obicei sunt puși în planul doi, sunt și ei acolo. Neinteresanți pentru mulți. Genul de oameni la care dacă ai nevoie apelezi, dacă nu, îi lași în uitare.

Din când în când enervează cu insistența lor. Și de obicei nu înțelegi de ce îți pun atâtea întrebări. Unii nu le văd rostul. Alții îi consideră mici Iuda. Dar, la un moment dat în viață, toți dar absolut toți au nevoie de ei. Pentru un proiect personal sau pentru un proiect profesional. Și de la ei te aștepți să aibă tot timpul zâmbetul pe buze, chiar și în momentul în care tu ai o față acră. Trebuie să suporte toate reacțiile ciudate la adresa lor cu stoicism, doar tu ești cel de care ei au nevoie.

Ei de fapt și de drept sunt oameni normali, cu nevoi normale, cu sufelte normale, cu ambiții cât se poate de normale. Sunt genul de oameni pe care te poți baza și pe al căror cuvânt poți clădi. Bine majoritatea dintre ei. Care din când în când au targete pe care trebuie să le îndeplinească. Pentru că au niște ”neni răi” care stau cu ”biciul” și care se numesc șefi. Da, ați ghicit, sunt oamenii de vânzări, acei oameni care sunt dați afară pe ușă și intră pe geam. Dar sunt acei oameni, care află multe detalii și multe dedesupturi, pe care, dacă ar începe să le spună, ar produce deranj mare.

De aceea, oamenii de vânzări trebuie să fie persoane integre, care să știe că la ei este capăt de linie. Și oricât de nederept li s-ar părea că se întâmplă lucrurile să știe să treacă peste. Inclusiv peste lucrurile care le află de la unii clienți, sau de la alții, trebuie să fie discreți.

Da, oamenii de vânzări, sunt oamenii care ar putea să spună ” de am să vorbesc, pe mulți am să popesc și eu”. Dar nu o fac, pentru că nu ar fi corect.

The post Dacă am să vorbesc, pre mulți am să popesc și eu appeared first on Durbaca Ionut Lucian.