Tăcerea este o artă

E final de noiembrie și imediat decembrie intră în viața noastră. Este o perioadă în care fiecare dintre noi, după conștiința sa, își face un remember al anului care tocmai a trecut. Oamenii sunt din ce în ce mai dornici să spună și să povestească din viața lor. Pentru că, fiecare dintre noi, are senzația că viața noastră trebuie povestită. Avem nevoie să vorbim, să ne spunem păsul de pe inimă. Căutăm cu disperare oamenii care să ne împărtășească sentimentele și trăirile. În fuga noastră zilnică, vorbim de dimineața până seara. Nicio secundă nu stăm să ne gândim dacă uneori nu e mai bine să tăcem și să ascultăm. Dar oare tacerea este o arta?

Tacerea este o arta

Să fie acel moment în care să se aștearnă liniștea dinspre noi. Să ascultăm, să ne punem păvază gurii și să ne deschidem urechile spre ceilalți și spre nevoile lor. Pentru că atunci când taci, ai timp să observi și de cele mai multe ori vezi lucrurile dintr-o cu totul și totul altă perspectivă. Nu mai ești tu în centrul vieții tale și cuvintele tac și lasă locul gândurilor, care uneori sunt mult mai profunde și mai pline de sens – chiar și pentru tine.

De cele mai multe ori tăcerea poate fi privită ca o artă. Din simplu motiv că este foarte greu să simți momentele când trebuie să taci și să asculți. Să nu te mai auzi vorbind și să îți pleci urechea către cei ce au nevoie mai mare de tine. Atunci când vorbești încontinuu, nu mai auzi strigătele mute ale celor din jurul tău. Iar uneori poate că au nevoie de ajutorul tău cât de mic. Și de cele mai multe ori, atunci când tăcem, nu ne punem noi în prim plan, ci îi punem pe alții în lumina reflectoarelor.

Este greu să conștientizăm că trebuie să vorbim atât cât este necesar și doar atât cât trebuie. Cuvintele trebuie rostite pentru a prezenta adevărul și pentru a alina suferințele altor semeni. Și nu pentru a ne pune pe noi pe un piedestal pe care ni-l ridicăm singuri. Este greu, știu. Mă confrunt și eu adesea cu sentimentul acela de a nu putea tăcea. Din cauza egoului. Dar încerc să vorbesc mai puțin și să ascult mai mult. Din simplu motiv că atunci când taci, vorbesc ochii pentru tine. Și mai mult decât atât, auzi sufletul cum îți vorbește.

De cele mai multe ori, atunci când un om tace, poate fi confundat cu un om trist, posomorât, cu sufletul încărcat. Dar, din experiențele mele de până acum, oamenii pe care i-am întâlnit și tăceau mai mult, erau acel gen de oameni cu sufletul liniștit și plin de blândețe. Pentru că ascultau mai mult suferințele oamenilor și alinau, așa cum puteau pe fiecare om pe care îl întâlneau.

Acum, trăim momentele în care vorbim extraordinar de mult, dar nu spunem multe lucruri. Folosim multe cuvinte dar nu exprimăm mai nimic. Suntem oamenii care încearcă să vorbească continuu, dar să nu transmită lucrurile cu adevărat profunde. Căutăm să ne dezvoltăm personal, dar despre ce dezvoltare personală poate fi vorba, atunci când sufletul este insuficient dezvoltat?

Da, tăcerea este o artă pe care o dețin oamenii orientați spre alții și nu spre propria persoană. Acei oameni care își dezvoltă sufletul prin fericirea celor pe care îi ascultă. Și nu dau sfaturi prea multe – vorbesc puțin, dar bine punctate. Nu caută să ofere soluțiile lor și altora. Știu să asculte, astfel încât cei din fața lor să se descarce și să își simtă sufletul eliberat de tristețe. La un moment dat, tăcerea poate fi folosită ca și un pansament pentru rănile altora. Pentru că acele răni nu au nevoie de soluții, ci de ascultare.

Fiecare dintre noi ar fi bine să învățăm arta tăcerii. Pentru sufletul nostru și pentru a ne oferi urechile celor care au nevoie să se destăinuie. Pentru a le elibera sufletele de tristețe și de ce nu, pentru a găsi o rezolvare din exterior a tristeții lor.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.