Sursă foto: pofta-buna.com

De fiecare dată când văd că apar sfințișorii încep să îmi umble amintiri frumoase prin minte. Parcă este viu sentimentul pe care îl trăiam, atunci când stăteam în bucătăria caldă. Special încălzită pentru ca aluatul să crească. Ai mei au fost oameni simpli, dar au știut să respecte tradițiile. Și poate din această cauză am atâtea amintiri frumoase. Pentru că, dincolo de bunătatea sfinților mi-a mai rămas în minte un lucru – faptul că întreaga noastră familie se strângea în bucătărie. Unul alegea nucile de coajă, altul pregătea vasele. Într-un cuvânt fiecare își aducea contribuția la rețeta de sfințișori. Dar, gustul pe care îl dă maică-mea la sfințișori nu l-am mai găsit la niciun sfințișor pe care l-am luat din comerț.

Când eram mic, știam că din 7 martie începe să respire natura și implicit și joaca mea pe afară să fie mai multă. Cumva asociam sfințișorii cu momentul în care toate lucrurile devin mai vesele. Iar atunci când scăpăm la lighenașul cu sfințișori parcă era război la gura mea. Mâncam cu așa o poftă, de parcă eram ținut nemâncat luni întregi înainte. Da, de mic am fost un copil care nu a rezistat la dulciuri. Și acum am tendința de a uita de mine, atunci când simt gustul sfințișorilor. Ba chiar mă dădeam în vânt după mucenici de post. Îmi plăceau mai mult – asta dacă reușeam să fac diferența.

Cu siguranță că nu sunt singurul care are amintiri frumoase, atunci când vorbește despre mucenici. Dar, nu știu dacă se cunoaște istoria obiceiului. Din vechime, în credința populară se crede că se deschid mormintele și porțile Raiului. Tocmai de aceea, gospodinele fac acești mucenici și o parte se dau de pomană. Se spune că e bine să dăm de pomană 40 de mucenici, pentru că simbolizează cei 40 de mucenici sărbătoriți pe 9 martie.

Mucenicii după cum bine știți sunt sub forma cifrei 8, cifra echilibrului cosmic. Din ce am văzut mucenicii au în mare același mod de preparare – se fierb în apă, multă nucă și miere de albine sau arome diverse. Dincolo de amintirile pe care ni le provoacă acest obicei, ar trebui să ne gândim și la ce semnifică el. Pentru ca pe viitor să putem transmite mai departe și copiilor noștri. Chiar dacă acum sunt cramponați în tablete și tehnologie, pe viitor vor rămâne cu amintirea mucenicilor proaspăt scoși din cuptor. Și mai ales cu gustul acestora.

Și pentru că am găsit și o rețetă pentru mucenici o las aici – poate va mai ostoi câteva pofte de mucenici.

Rețetă pentru mucenici

Gospodinele fac în cinstea Sfinților Mucenici, 40 de colaci numiți sfinți, mucenici sau bradoși. În Moldova, aceștia au forma cifrei 8 și sunt copți din aluat de cozonac, apoi unși cu miere și nucă. În Dobrogea și Muntenia, mucenicii sunt mai mici și sunt fierți în apă cu zahăr, cu scorțișoară  și nucă, simbolizând lacul în care au fost aruncați Sfinții Mucenici. Aceștia sunt duși la biserică pentru a fi binecuvântați și apoi sunt consumați în familie.

Pentru aluatul din care se fac mucenicii este nevoie de 250 grame făină; 120 ml apă caldă și sare.

Este indicat ca în seara de 8 martie să se facă o cocă din care se modelează mucenicii. Mucenicii se fac șnururi lungi și subțiri din cocă, apoi se fac cerculețe mici sau opturi. Mucenicii se lasă peste noapte la uscat, pe masa presărată cu făină. Peste mucenici se presară de asemenea făină.

În dimineața de 9 martie, mucenicii se trec prin sită, pentru ca să cadă făina de pe ei, apoi se pun la fiert într-o zeamă preparată din următoarele ingrediente: apă, sare(un vârf de linguriță), coaja de la o lămâie(rasă) și zahăr.

Mucenicii se pun în apă, numai după ce aceasta a dat în clocot. E important să punem la fiert apa cu sarea. Se rade o coajă de lămâie și atunci când mucenicii încep să fiarbă se adaugă zahărul. Ne putem da seama ca mucenicii sunt fierți, atunci când aceștia se ridică la suprafață.

Se servesc cu miez de nuca și cu praf de scortișoară, sau zahăr pudră.

The post Mucenicii muncă și amintiri appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: pinterest.com

Poate că știți la ce mă refer. Gândiți-vă la momentele în care îl țineați pe piept, bebeluș fiind. Și cum adormeați cu el pe piept, inimă lângă inimă. Ați mai vrea să faceți același lucru acum, dar vă dați seama că peste câtva timp va fi mai lung decât voi. Totuși îi puneți capul pe pieptul vostru pentru a auzi că inima voastră încă bate pentru el. Asta o puteți face acasă – pentru că deja astfel de gesturi îl pot face ”de rușine” dacă sunt făcute în public. Cel puțin așa vă spune el. Simțiți cum ușor-ușor copilul se desprinde și capătă din ce în ce mai multă independență.

Un ochi râde, altul plânge. Pe de o partea ne bucurăm că este în stare să se descurce singur în anumite situații. Pe de altă parte ne simțim triști pentru că ne dăm seama că timpul a trecut. Și că el va rămâne bebeluș doar în amintirile noastre. Cu bune, cu rele este al nostru și noi, părinții, suntem ai lui. Îi observăm preocuparea de a fi mai bun și încercăm să îl sprijinim. Încă mai putem face față. Vedem cum se frăsuie când lucrurile nu îi ies așa cum vrea el. Ne dăm seama că a început să conștientizeze efectele acțiunilor sale. Și încearcă să se adapteze fiecărei situații. Încă este sensibil și nesigur în acțiunile sale, dar în scurt timp, copilul de astăzi se va transforma în adolescentul de mâine. Și adultul de poimâine.

Apar întrebările în minte noastră, a părinților. Ne gândim dacă am reușit să îi insuflăm lucrurile importante, care să îl ajute în drumul său în viață. Mintea noastră fuge la cum am reușit să îi șlefuim personalitatea, fără să o știrbim. Greu lucru de făcut în continuare. Sentimentele lui revin din ce în ce mai mult în viața noastră. Și în final, oricât de siguri am fi ne întrebăm – ” oare am fost părinți buni?”. Dar oare ce înseamnă a fi părinte bun? În același timp cu dezvoltarea copilului încep să apară și clipele de meditație pe care fiecare părinte le are atunci când se gândește la odrasla lui. Cautăm să îl ghidăm prin viață. După propriile principii, dar adaptate societății în care trăim.

Începem să avem dialoguri din ce în ce mai interesante și despre subiecte din ce în ce mai variate. Copiii noștri parcă au alte softuri – mult mai rapide decât ale noastre. Și fiecare dialog ne pune rolul de părinte la muncă. Recunosc, fiică-mea mă pune de multe ori în încurcătură. Nu pentru că nu știu răspunsurile, ci pentru că îmi setează o altfel de abordare. La care poate nu m-am gândit.

Acum înțeleg sentimentele părinților mei, atunci când îmi spuneau – ”lasă că ai să crești tu, ai să ai copii și ai să înțelegi prin ce sentimente trecem noi acum”. Timpul trece și nu iartă pe nimeni. Nici pe noi și nici pe copiii noștri. De noi depinde dacă amintirile lor vor fi frumoase. Tot de noi depinde dacă în viitor își vor aduce aminte de mama și de tata. Copiii noștri sunt de fapt oglinda noastră, a părinților. Cum îi vedem pe ei așa suntem noi. Cu bune și cu rele. Singurul lucru diferit îl reprezintă personalitatea fiecăruia dintre noi.

Nu ne plac reacțiile copilului nostru? Poate că ar trebui să ne mai gândim odată la noi și la cum reacționăm noi în aceleași situații. Copilul nostru va fi o variantă mai bună a noastră. Dar nu va fi o copie a noastră. Așa cum nici noi nu suntem copiile părinților noștri. Și cu toate acestea suntem iubiți de părinții noștri. Dacă realizăm faptul că fiecare clipă petrecută lângă copiii noștri își pune amprenta asupra personalității lor, atunci vom fi acei părinți de gașcă. Adaptați nevoilor lor, dar în același timp respectați pentru modul în care știm să delimităm principiile și valorile.

Bucurați-vă de copii și pentru copii în fiecare etapă a vieții voastre. Pentru că timpul trece și momentele nu se mai întorc. Iar sufletele lor au nevoie de părinți alături de ei. Și la bine și la greu. Și acum și în viitor.

The post Viața trece, copilul crește appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Am fost un copil fericit – un copil care a respirat aer curat, care a zburdat in natura. Un copil care visa la ziua urmatoare – ma bucuram de orice adiere de vant in satul copilariei mele. Pentru ca am fost un copil norocos – am avut bunici care imi deveneau parinti in lunile de vara. Cele mai frumoase amintiri care imi vin in minte sunt de la satul bunicilor mei Soci.

E locul in care am invatat sa stau in picioare la marginea patului, e locul in care sistemul meu imunitar a fost maturizat. Imi aduc si acum aminte de serile de vara cand impreuna cu verii mei stateam pe langa un olaret de lapte batut si pe langa tavile de poale in brau proaspat scoase din cuptor. Un zambet imi rasare cand ma gandesc cum mergeam la muncile campului – si cat de sanatosi eram, chiar daca stateam cat era ziua de lunga in soare – pe atunci nu exista fobia insolatiei.

Timpul e scurt si pentru o buna parte din an nu mi-au ramas decat amintirile. Oricat de mult mi-as dori sa ma reintorc in locurile copilariei mele timpul nu imi da voie. Cand stau si ma gandesc la iubita mea fetita as da orice sa creasca intr-un mediu curat si natural cum este cel din satul Soci. Lumea satului a ramas inca neatinsa de aspectele negative ale societatii. Tinerii de la tara inca si-au mai pastrat inocenta si simplitatea. Pentru ca ei sunt fericiti de viata de zi cu zi pe care o duc.

Ma bucuram enorm cand mergeam pe drum si lumea imi raspundea la salut – chiar daca nu ii cunosteam pe toti cei pe care ii salutam. Si acum mai pastrez in amintire clipele sarbatorilor de iarna, atunci cand mergeam cu toba, clopotelul sau cerbul pe ulitele satului. Nu simteam frig, eram bucuros ca lumea ma primeste sa le colind casele.

Timpul s-a scurs, eu m-am marit si usor usor m-am departat de meleagurile copilariei mele. Ele au ramas acolo in inima mea, iar personajele principale sunt bunicii. Cand merg pe strada, in putinele mele clipe de melancolie imi indrept privirile spre cer – iar norii imi amintesc de personajele copilariei mele. Pentru mine copilul de atunci, timpul statea in loc – ma bucuram de tot ceea ce insemna natura.

Pentru fiecare dintre noi amintirile cele mai placute sunt din vremea copilariei noastre. Atunci simteam ca traiesc, simtem ca sunt liber, simteam ca sunt copil, viata imi era usoara. Oare copii de acum vor avea posibilitatea sa mai mearga cu picioarele goale prin iarba plina de roua, sa bea lapte proaspat muls de la pulpa vacii? Oare copii nostri vor mai sti sa se urce intr-un copac, vor mai sti sa bea apa de la izvor, vor mai sta pe banca in fata portii?

Copilaria vine si pleaca, dar important este sa ramanem copii toata viata. Si ce e mai important sa ii invatam si pe copii nostri sa isi traiasca copilaria.

The post Locurile copilariei mele appeared first on Durbaca Ionut Lucian.