Să nu spuneți că nu am dreptate. Gândiți-vă când ați spus ultima dată mulțumesc femeii de serviciu de pe scară pentru că prin munca ei nu pășiți prin gunoaie. Apoi aduceți-vă aminte când ați spus mulțumesc unui șofer care v-a lăsat să treceți înaintea lui într-o intersecție. Acum căutați prin memoria voastră și vedeți dacă ați mulțumit medicului care v-a ajutat la nașterea copiilor voștri. Când ați spus mulțumesc fostelor educatoare ale copiilor voștri? Sau mamelor și taților voștri pentru că v-au crescut și v-au dat aripi? Dar soției/soțului vostru când i-ați spus mulțumesc? E valabil și pentru iubit/iubită.

Poate că așa suntem noi construiți ca oameni. Poate că stă în modul nostru de a gândi. Sau poate că suntem pur și simplu egoiști. Și folosim mulțumesc foarte rar sau spre deloc pentru că nu vrem să părem slabi. Un mulțumesc spus astăzi poate genera un mulțumesc spus mâine. Așa am ajunge în momentul în care prin mulțumesc putem genera un zâmbet pe fața celui din fața noastră. Oricât vrem noi să credem nu doar noi suntem răspunzători pentru ce se întâmplă bine în viața noastră.

Mulțumesc nu este un cuvânt care să arate slăbiciunea noastră. Ci arată recunoștința noastră. Mulțumesc nu este un cuvânt folosit doar atunci când primim ceva material. Poate fi folosit mai ales când primim un ajutor de suflet. Mulțumesc nu trebuie să devină un cuvânt pe cale de dispariție. Mai ales în zilele acestea când parcă găsești tot mai greu oameni care să te ajute. Mulțumesc ar trebui să fie primul cuvânt pe care îl învățăm când suntem mici. Pentru că un mulțumesc alăturat unui zâmbet poate salva suflete.

Ați observat cum, dacă bagi în seamă un cățel el vine și îți mulțumește? Sau ați observat cum, atunci când dai de mâncare unui animal, el vine și vă linge după, în semn de mulțumesc? Ați observat animalele care sunt salvate din diverse capcane cum își îmbrățișează salvatorii în semn de mulțumesc? Ei, acum să ne uităm la noi oamenii și să vedem de câte ori am uitat să mulțumim pentru binele primit. Și asta o facem cu toții la un moment dat al vieții noastre.

Dincolo de orice, folosirea cuvântului mulțumesc arată că nu am uitat de educația primită acasă. Și mai arată ceva – arată noblețea sufletească a celui care folosește cuvântul mulțumesc. Dacă nu mă credeți, vă rog să observați un om care folosește cuvântul mulțumesc. Veți vedea că majoritatea oamenilor față de care a avut o interacțiune, rămân cu un zâmbet pe buze. Ceea ce arată că pe unde a trecut acel om a lăsat lumină pe chipul celorlalți. Printr-un simplu mulțumesc.

Mulțumesc este unul din acele cuvinte care prin simpla lor rostire aduc bucurie, manifestă recunoștință și fac să zâmbească sufletul. Pentru că mulțumesc crează o legătură emoțională invizibilă între cel ce îl folosește și cel care îl primește. Așa că folosiți cu încredere cuvântul mulțumesc. Nu dăunează sănătății – ba din contră, aduce doar beneficii.

Așa că este recomandat să folosim câte un mulțumesc de cel puțin 3 ori pe zi. Dimineața, la prânz și seara.

Închei prin a spune MULȚUMESC tuturor celor care de-a lungul vieții mi-au oferit o mână de ajutor! Mă înclin în fața voastră!

The post Când ai spus mulțumesc appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Unii oameni, chiar din cei pe care nu se dau două parale, trăiesc minuni în tăcere. Le știu doar ei și Dumnezeu. Viața lor stă chezășie și de multe ori minunile vorbesc pentru ei. Unii dintre voi veți spune că minunile sunt efectele științei. Dar, chiar dacă vreți să găsiți o explicație logică, nu veți reuși la toate. Unele lucruri nu pot fi explicate, ci doar trăite pentru a fi înțelese. Iar pe cei care le trăiesc nu îi veți vedea pe la televizor, dând declarații în zone de prime-time. Sau pe Facebook. Doar cei care nu înțeleg minunile întâmplate vor alege să devină vedete.

Da, chiar și în timpurile acestea se mai întâmplă minuni. Dar trebuie să ai inima caldă, să fii pregătit să le primești. Și să știi că cineva îți vorbește de acolo de sus. Nimic nu este întâmplător în viață și toate se întâmplă cu un scop. Pe care îl înțelegem mai devreme sau mai târziu. În funcție de cât de pregătiți suntem pentru a afla motivul/motivele a tot ceea ce ni se întâmplă. Da, de multe ori viața ne oferă momente de cumpănă, de multe ori viața ne trage câte un șut în față. Toate astea însă, ni se întâmplă cu un motiv pe care îl vom afla la un moment dat.

Minunile nu se întâmplă atunci când vrem noi. Rugăciunile noastre ajung acolo unde trebuie. Dar, rezolvările vin la momentul oportun și nu atunci când ne dorește inima. Dacă am înțelege că Dumnezeu nu este un tonomat în care bagi o fisă și scoți rezolvarea problemelor tale, poate că totul ar fi altfel. Efectul rugăciunilor noastre se poate vedea și peste ani. Și doar atunci să ne dăm seama că ne-au fost ascultate rugăciunile noastre. Dar, probabil atunci vom considera că nu mai aveam nevoie de ele. Vom fi siguri că totul a fost rezolvat de noi și doar de noi. Și când va veni cineva să ne deschidă ochii să vedem minunea, îl vom pune pe fugă.

În tot acest proces, uităm însă un lucru. Oare merităm să primim minuni în viața noastră? Suntem noi în măsura în care să așteptăm ca Dumnezeu sau Universul să ne îndeplinească cererile? Nu trebuie să ne răspundem cu voce tare, ci să ne ascultăm sufletul. El știe mai bine în ce fel suntem și cât de sinceri suntem în acțiunile noastre. Uneori divinitatea ne vorbește, dar noi suntem prea surzi să auzim ce ne spune. Sau nu auzim pentru că nu ne convine. Noi știm mai bine ce minuni ne trebuie și ce minuni nu ne sunt de folos. Doar noi suntem dumnezeii noștri – noi ne-am dat viață, noi ne dăm voie să respirăm, noi ne trăim clipa. Deja tot ce ține de organismul nostru ni se cuvine și suntem stăpânii absoluți ai lui.

La un moment dat cădem și cade cu noi lumea toată. Dintr-o dată totul se întoarce împotriva noastră. Începem să ne plângem de tot ce ni se întâmplă. Ba chiar ne răzvrătim și suntem gata să ne luăm de guler cu toți. Suntem puternici, chiar dacă suntem jos. Alții sunt de vină și nu noi. Atunci căutăm minunile indiferent cum se vor numi ele. Doar că uităm că atunci când ele s-au întâmplat noi le-am considerat ca pe ceva absolut normal. Și nu ne-am bucurat de ele. Când suntem la ananghie vrem să se rezolve totul. Nu rugăm, ci vrem. Și dacă nu este după vrerea noastră tragem concluzia că nu este nimeni acolo sus. Care să ne asculte rugăciunile. Oare nu au fost la un moment dat în viața noastră răscruci de drumuri? Oare nu au fost semne spre ce drum să ne îndreptăm și nu le-am băgat în seamă?

De ce atunci când suntem bine nu căutăm ”vinovații” de starea noastră de bine? Considerăm că este firesc să ne fie bine. În schimb ne aducem aminte să cerem socoteală, atunci când suntem rău și toate ni se întâmplă nouă. Atunci când dai mâna cu moartea vezi lucrurile din altă perspectivă. Dar de ce trebuie să existe un moment traumatizant care să ne schimbe percepția a ceea ce suntem cu adevărat? Atunci când îți este bine poate că ar fi cazul să deschizi larg ochii și să vezi și minunile din viața ta. Să profiți de ele – să tragi învățăminte din ele. Să te retragi în suflet și să mulțumești.

Da, uneori trebuie să ne odihnim sufletele și să ne bucurăm de minunile din viața noastră. Pentru că oricât de orbi am fi, ele se întâmplă. Probabil că dacă minunile ar apărea la televizor la ore de maximă audiență, le-am vedea. Sau dacă s-ar scrie despre ele în ziare articole de genul ”șoc și groază”, oamenii ar afla. Dar, minunile se întâmplă în liniște și în pace. Iar viața merge mai departe. Unii le văd, alții le simt și mulți le ignoră.

The post Căutăm minuni de parcă le merităm appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Ne amăgim că avem prieteni, atât în mediul online, cât mai ales în mediul offline. Ne place să ne îmbătăm cu ideea că avem mulţi oameni care ne vor sări în ajutor, dacă viaţa şi timpul o va cere. Ne ducem până într-acolo, încât băgăm mâna în foc pentru oricine ne este alături. Şi la un moment dat, ne dăm seama că suntem singuri şi bula în care trăiam se risipeşte ca un balon de săpun.

Egoismul guvernează viaţa multora dintre noi. Dar puţini sunt oamenii care vor recunoaşte că sunt egoişti. Dar, atunci când suntem singuri, doar noi, cu a noastră conştiinţă, putem să ne analizăm acţiunile de peste zi. Şi vom observa lesne că, în majoritatea acţiunilor noastre, ne punem în prim-plan pe noi şi ego-ul nostru. Dar pentru a ne anestezia conştiinţa vom spune mereu că noi nu suntem egoişti. Vorbisem la un moment dat cu un trainer NLP, care îmi spunea că, până şi în acţiunile noastre caritabile, există o mare doză de egoism. Ajutăm ca să ne fie nouă bine – moral sau pentru a avea o mulţumire a superiorităţii, dată de faptul că am putut ajuta.

Singurătatea printre oameni este cea mai puternică formă de asasinat personal. Pentru că vom trăi mereu cu himera că suntem înconjuraţi de prieteni şi de cunoscuţi cărora le pasă de noi şi de persoana noastră. Şi atunci când, în momentele importante din viaţa fiecăruia dintre noi, vom avea nevoie de confirmarea himerei, aceasta se va spulbera ca un miraj. În acel moment, punctele noastre de echilibru se vor zdruncina serios şi vom oscila haotic, căutându-ne alte şi alte puncte de echilibru. Doar că şi în acest caz, vom găsi acel echilibru aparent.

Credem că suntem oameni buni, credem că suntem oameni profesionişti, credem că facem foarte bine lucrurile, credem că suntem iubiţi, credem că suntem deştepţi, credem că suntem prietenoşi, credem că avem inima bună, credem că suntem puternici şi nimic nu ne poate dărâma, credem că nu ni se pot întâmpla nouă lucrurile negative, credem că suntem diferiţi de restul societăţii. Acest “credem” vine din egocentricitate şi din dorinţa noastră de a ne mulţumi conştiinţa. În momentul în care vorbim noi despre noi, în acel moment  dăm dovadă de egoism dus la extrem. Şi de lipsă de modestie.

Bunicul meu de pe tată avea o vorbă în ultimii ani ai vieţii lui: “Nepoate stau şi ascult singurătatea. Şi îl aud pe Dumnezeu”. De cele mai multe ori, bătrânul meu bunic îmi spunea să fiu corect cu mine şi sincer cu cei din jurul meu. Chiar dacă asta mă va face să fiu singur, sau doar cu unul, doi oameni alături de mine. Ce spunea el era oglinda perfectă a societăţii în care trăim. Iar bunica mea dinspre mamă, acum când este singură, de multe ori îmi spune: “bătrâneţea în singurătate este cea mai grea povără pe care o poate duce un om”. Dar oare singurătatea printre oameni cât de grea poate fi ca şi povară?

Mulţi ne creştem copiii după ceea ce credem noi că reprezintă reguli de bună conduită. Dar, de puţine ori, le ascultăm dorinţele, părerile, fricile. Şi asta pentru că egoismul nostru ne dictează că regulile respectate de noi sunt cele mai bune. Ne creştem copiii cu dedicaţie, până în momentul în care aceştia îşi iau zborul. Şi noi, părinţii, rămânem singuri în doi. Aşa au păţit şi părinţii noştri – când am plecat de acasă, au rămas singuri. Din când în când ne aducem aminte de ei şi îi mai sunăm sau vizităm. În rest ei rămân singuri.

“Oamenii cred ca mă cunosc , dar nu este deloc aşa. De fapt, sunt cel mai singur om de pe pământ. Uneori plâng , pentru că lucrul ăsta mă doare. Cu adevărat.Ca să fiu sincer , ai putea să spui că mă doare să fiu eu însumi.” – Michael Jackson.

Cred că pentru fiecare dintre noi, viaţa ne-a demonstrat, la un moment dat că, citatul de mai sus este cât se poate de actualitate. În rest, tot viaţa ne păcăleşte că trăim înconjuraţi de prieteni, de oameni cărora le pasă, de cunoştinţe pentru care nu suntem indiferenţi.

The post Singurătatea printre oameni appeared first on Durbaca Ionut Lucian.