Azi așa, mâine așa, până într-o zi când te vei trezi că durerea copilului tău va da pe afară. Și te vei întreba unde ai greșit. Te vei gândi de ce copilul tău s-a schimbat brusc și nu mai este cel pe care îl știai tu. Mic și plăpând. Te uiți la el și parcă nu îl mai recunoști, dar nu îți aduci aminte de momentele în care el venea la tine să îl asculți. Fiind într-o goană zilnică, uităm de cele mai multe ori că odraslele noastre au nevoie de noi implicați 100%. Dincolo de părinți au nevoie de prietenia noastră necondiționată. Și poate ce este cel mai important, au nevoie de ascultarea noastră și de sfaturile noastre. Date ca pentru vârsta lor. Sufletele lor au aceleași nevoi de afecțiune și de bucurie ca ale noastre. Chiar dacă au 8-9-14-18 ani.

Unii copii se maturizează mai repede, alții se maturizează forțați fiind de întâmplările prin care trec. Unele suflete de copii sunt mai sensibile, altele mai independente, dar toate au nevoie de dragoste din partea noastră, a părinților. Pare o stereotipie, dar un copil are mai multă nevoie de iubire decât de mâncare. Nu știu dacă este un părinte responsabil care să nu își iubească copilul. Dar sunt sigur că într-o societate rece și distantă, am devenit și noi, din ce în ce mai distanți față de sentimentele copiilor noștri. Vine o perioadă în care îți dai seama că a vorbi cu sufletul copilului tău este imperios necesar. Pentru a-i alina tristețile, pentru a-i pansa dezamăgirile, pentru a-i da putere să meargă mai departe.

Este important ca al tău copil să fie îmbrăcat bine, dar poate că e mai util să-i îmbraci sufletul în dragoste. Cumpărându-i jucării, cadouri nu îi cumperi fericirea – el este fericit dacă îi asculți inima. Dându-i de mâncare îi menții sănătatea trupească, dar dacă ești acolo când are dezamăgiri și tristeți, va ști că poate veni la tine oricând să caute alinare. Oricât de ciudat ar suna, în societatea de astăzi, familia este singura oaza de liniște a copilului tău. Acasă, copilul tău se simte iubit, protejat, ascultat, îndrumat, alintat.

Din ce în ce mai des realizez că noi, părinții, facem multe greșeli în ceea ce îi privește pe copii. Unele conștiente, altele inconștiente. Poate că e mai ușor ca după servici să le dăm telefonul, dar așa nu vom face altceva decât să-l îndepărtăm de noi. Uneori, cele mai grele discuții sunt cele pe care le ai cu al tău copil. Pentru că îți pune întrebări la care răspunsul este unul complicat și pentru că tu ești eroul lui. De la tine așteaptă rezolvările pentru problemele lui. Poate că ar trebui să conștientizăm că suntem modelatorii sufletelor copiilor noștri. Tristețile copiilor pot fi rezolvate doar prin iubirea primită de la părinți.

Chiar dacă uneori pare că munca noastră de părinți este în zadar, cu timpul, dacă ne-am făcut timp să ascultăm sufletul copilului nostru, rezultatele vor apărea. Iar atunci când nu mai știm cum să ne ajutăm copilul, e bine ca ochii noștri să își îndrepte privirea spre El. Iar dacă nu știi ce să-i spui pentru a-i alina sufletul, îmbrățișează-l. Să simtă că sufletul tău este lângă sufletul lui. Necondiționat!

The post Copilul tău are suflet appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Acum, când curentul general este unul al negării tuturor lucrurilor care au făcut societatea să evolueze, iată că a venit momentul să se discute și despre apariția copiilor ca rezultat al unei frustrări a părinților. A face un copil este o decizie luată doar de părinți – de ambii părinți de cele mai multe ori. Și este o decizie personală, încărcată de emoții și de dorința de a fi împliniți. Nu trebuie să vină nimeni să ne țină lecții despre: de ce se fac copiii – indiferent de cât de mare și cunoscut este numele său. Nu poți să ai pretenția că părerea ta este universal aplicabilă pentru toți oamenii care îți ascultă părerile.

Părinții nu fac proprii copii gândindu-se la bătrânețe. Spuneți-mi vă rog, câți dintre voi, acum când sunteți tineri, vă gândiți la bătrânețe? Părinții nu fac proprii copii din ofuscări și din neîmplinirile lor. Nu are logică – atunci când te simți neîmplinit, fără reușite profesionale, nu îți stă gândul să faci copii. Și aici nu vorbesc despre asistații sociali. Acolo este altă mâncare de pește și o discuție mult mai complexă. Părinții nu fac proprii copii atunci când sărăcia le bate la ușă. Toți părinții cu gândirea logică vor să le ofere totul copilașilor. Poate din cauza aceasta demografia este în scădere dramatică – părinții vor întâi să își facă o carieră, o situație și de abia după aceea să aducă pe lume un copil.

Revenind la emoția venirii pe lume a unui copil nu pot să îmi scot din minte împlinirea noastră ca și familie, atunci când a venit Iustina pe lume. Și nu, nu este vorba despre egoismul nostru – al mamei și al tatălui. Pentru că dacă vreți, decizia de a avea un copil, implică și multe responsabilități pe care le iei. Asta dacă vrei să ai copii fericiți. De la partea de asigurare a hranei și până la partea de asigurare a educației unui copil. Nu cred că este vreun părinte cu scaun la cap, care atunci când a luat hotărârea de a avea un copil, nu s-a gândit și la partea de după venirea lui pe lume.

V-ați gândit vreodată la cât de tristă ar fi lumea fără râsetul copiilor, fără gingășia lor, fără inocența lor care de multe ori înseninează ziua? V-ați gândit la un moment dat, cât de săraci am fi fără zumzetul lor? Viața ar fi cu mult mai gri și mai lipsită de dorința pentru mai bine.  Copii ne transformă în adevărați eroi, gata oricând să ne sacrificăm pentru ei. Ne fac să ne găsim cea mai bună variantă a noastră, pentru a le fi lor bine. Ne ajută să ne depășim limitele pentru ca ei să reușească. Fac tot posibilul pentru a ne încuraja să fim noi, naturali, pentru ca ei să învețe ce este sinceritatea. Noi, părinții i-am adus din dragoste pe Pământ și tot noi suntem responsabili pentru ei. Pentru fiecare celulă din corpul lor.

Declarația respectivului domn nu a făcut altceva, decât să arate micimea modului lui de gândi, acum, când și-a văzut copiii evoluând. Mă miră și mai mult modul lui de a deschide acest subiect și suficiența cu care și-a expus punctul de vedere. Cu riscul ca ”fanii” respectivului domn să îmi sară în cap, spun că declarația lui nu a fost gândită deloc. Și că uneori e bine să știi când să te retragi din postura de formator de opinie. Să îți recunoști neputința și să te retragi în momentele tale de glorie. Pentru că altfel te faci de râs și îți atragi dezaprobarea, chiar și a celor care la un moment dat aveau respect față de opiniile și analizele pe care le făceai.

Dragă domnule, copiii nu se fac din sărăcie, ci din dragoste, copiii nu se fac pentru a avea cine să aducă un pahar de apă la bătrânețe – au trecut vremurile în care se gândea astfel. Și nu uita, dragă domnule că atunci când îți exprimi părerile, acestea ajung și la cei care nu au avut șansa să aibă copii – și produc răni peste cele deja existente. Îmi pare rău că nu știți să fiți diplomat.

” Indiferent dacă cresc, ei rămân copiii noștri, și unul din cele mai importante lucruri pe care le putem dărui este dragostea noastră necondiționată. O iubire care nu depinde de nimic, decât de faptul că sunt copiii noștri.” – Rosaleen Dickson

The post Copiii întregesc familia appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Acum lucrurile au evoluat în mai rău. Și copiii nu se mai rezumă doar la a lua în râs pe alți copii. Au trecut la nivelul următor. Cei care sunt mai tupeiști iau la bătaie pe cei ce au mai puțină încredere în forțele proprii. Și își mai filmează grozăviile tocmai pentru a arăta altora cât sunt ei de puternici și de invincibili. Peste ani, lucrurile se vor schimba în cele mai multe cazuri. Totuși, forma asta de agresivitate manifestată contra unui alt copil poate lăsa traume adânci. Am trecut prin experiența aceasta când eram mic. Și știu ce spun.

Veți spune că lucrurile s-au schimbat. Vă dau dreptate – s-au schimbat în ceea ce privește agresivitatea cuvintelor folosite și nu în ultimul rând duritatea lor. Ba mai mult, acum copiii au exemple de agresivitate din partea părinților. Mulți sunt învățați să își impună punctul de vedere prin agresivitate. Și de aici apar tot felul de cazuri de copii bătăuși. Care, de cele mai multe ori sunt teribiliști și copie comportamente mature negative. Chiar dacă ei sunt doar niște puști sau puștoaice, stima lor de sine depășește propriile forțe. Ba chiar, mai mult, sunt sprijiniți de părinții lor. Unii dintre ei chiar bravează cu odraslele lor bătăușe.

Mai nou unui astfel de comportament, de agresiune verbală, i se spune bullying. Este un abuz emoțional și fizic. De cele mai multe ori se întâmplă pe coridoarele școlilor și nu trebuie să fie neapărat evident. Se văd doar urmele în sufletele celor cărora li se aduc cuvinte agresive. Și în inima lor, al celor agresați, se transformă în sentimente de rușine, de respingere din partea majorității și în teamă. Mai ales în teama de a mai ieși din cochilie. De aici și până la un comportament antisocial nu mai este decât un pas. Pe care din păcate, o parte dintre copiii agresați îl fac. Și așa se transformă din copii veseli, în copii retrași și triști, nesiguri pe ei.

Uneori acest fenomen nu este întâlnit doar în școli, ci și în sânul familiei. Chiar și atunci când ridicăm vocea la copiii noștri, sau folosim cuvinte dure pentru ei, le știrbim încrederea. Ne ascundem după statutul de părinte și avem senzația că putem să le vorbim cum considerăm noi. Nu vă sunt cunoscute expresii de genul ”brânză bună în burduf de câine”; ”eu te-am făcut, eu te omor”; ”tai frunze la câini”, etc? Le-am auzit venite dinspre părinții noștri și acum avem tendința de a le spune propriilor noștri copii. Fără să ne gândim că poate, astfel de cuvinte, lasă răni adânci în sufletul lor. Și la un moment dat începem să ne întrebăm de ce nu mai au încredere în ei.

Și uite așa copii care erau liniștiți, aleg să refuleze în comportamente agresive. Este modul lor de a reacționa la cuvintele zeflemitoare ale celorlalți. Pentru că nu este ușor de suportat un comportament permanent prin care ești luat în râs. Acumulezi frustrări pe care la un moment dat le scapi de sub control. Și nu îți mai poți controla comportamentul. Chiar dacă tu îi explici copilului că agresivitatea nu este o soluție în rezolvarea problemelor, dă-i exemplu personal. Altfel, vor fi doar cuvinte teoretice pe care nu le va vedea puse în practică nici de părinții lui. Ce să înțeleagă?

Excluderea copilului în mod repetat din jocurile celorlalți copii și ignorarea lui  este tot un bullying. La fel și tachinarea lui din partea altor copii prin glume răutăcioase și găsirea de porecle jignitoare. Amenințarea că dacă spune unui adult va fi vai și amar de el este tot bullying. Născocirea de povești mincinoase despre copil este tot un mod de bullying. Mai nou a apărut și cyber-bullying prin care copilul primește mesaje agresive pe telefon sau in social media.

Într-o societate din ce în ce mai agresivă este parcă mai greu să ne păstrăm echilibrul. Al nostru și al celor de lângă noi. Să oferim exemple de bunătate, chiar dacă uneori acestea pot duce în punerea unei etichete de prost. Cu toate acestea stă în datoria noastră, a părinților și a oamenilor maturi de a fi atenți la comportamentul propriilor copii. Și să le explicăm că folosirea cuvintelor agresive se poate întoarce înspre ei. La fel, trebuie să încercăm să îi învățăm să se pună în locul celui care primește aceste cuvinte. Să vadă cum s-ar simți dacă acele cuvinte ar veni înspre ei.

Nu uitați că ”violența este arma celor slabi” – Gandhi.

The post Grasu bombasu appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Acum ceva timp, mi s-a ivit posibilitatea ca familia noastră să fie personajul principal al unei sesiuni foto. Chiar dacă în prima fază am avut de lucrat cu timditatea fetelor mele în a le convinge, în cele din urmă am reușit ca împreună să ne oferim amintiri ce vor fi punte peste ani. Dar, nimic nu ar fi fost posibil dacă Omul Zâmbet nu și-ar fi răpit din timpul oferit propriului copil nou-născut și nu ar fi venit într-o zi de sâmbătă să ne fotografieze. Și pentru asta trebuie să îi mulțumesc. Cum, nu știți la cine mă refer? La Paul Pădurariu, omul din spatele aparatului de fotografiat, care a știut cum să ne facă să ne exprimăm sentimentele fără să vorbim. Prin filtrul aparatului foto.

Chiar dacă Iustina este mai timidă de obicei, ușor-ușor s-a simțit în largul ei, iar zâmbetul de pe buze ne-a oferit imaginea unui copil fericit. Și unde poate fi un copil mai fericit, dacă nu între proprii părinți. Ceea ce am simțit în momentul în care ne-am lăsat pozați, a fost mulțumire, împăcare și recunoștință pentru tot ceea ce avem ca și familie. O prietenă bună ne-a spus că fetița ei, privind pozele a spus că ” mami, uite ce frumoși sunt ca familie”. Poate că asta suntem, poate că Paul a știut să surprindă sentimentele dintre noi. Dar noi am fost doar fericiți și bucuroși că suntem unul lângă altul.

Peste ani sunt sigur că ne vom uita pe aceste poze și ne vom aduce aminte de tot ceea ce am trăit ca și familie. De la împliniri, la deziluzii, de la reușite, la eșecuri, de la perioadele fericite la perioadele de care nu vrem să ne aducem aminte. Și asta pentru că fotografiile ne vor aduce aminte de frumusețea zilelor pe care le-am trăit împreună. Dacă vreți, asta vreau să fie una dintre amintirile ce vor rămâne în mintea Iustinei toată viața.

Sentimentele colorate fotografiate au fost un amalgam. Dar au fost dintre cele mai frumoase posibile. Paul, îți mulțumesc că ne-ai oferit din timpul tău, pentru a ne da amintiri peste ani. Ai știut cum să apeși pe buton exact când trebuie pentru a surprinde cele mai frumoase trăiri interioare pe care, fiecare dintre noi le avea. Nu sunt laude, este doar recunoștință pentru că ne-ai oferit posibilitatea de a avea amintiri despre familia noastră peste ani. Amintiri care ne vor vorbi din pozele făcute de tine. 

Știu că timpul nu vă va permite să mai faceți acum un portret de familie. Dar dacă vă doriți amintiri frumoase, apelați cu încredere la Paul. Va ști cum să vă aducă zâmbetul pe buze și să vă suprindă fericirea, astfel încât peste ani, atunci când veți sta la masă împreună cu ai voștri copii, să retrăiți intens momentele frumoase. Studio Paul Pădurariu se află în Râpa Galbenă, dar îl găsiți și pe Facebook.

Articolul de față nu este un advertorial. Este un semn de mulțumire pentru amintirile pe care Paul ni le-a lăsat pe format de hârtie. Peste ani ne vom aduce aminte cu plăcere de sentimentele colorate fotografiate.

The post Sentimente colorate fotografiate appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Şi din păcate, aleg să îşi arate bărbaţia, jignind, rănind, fugind, neasumându-şi responsabilităţile faptelor lor, neoferind un exemplu demn de urmat propriilor copii. Din ce în ce, mai  puţini, aleg să îşi arate bărbăţia în modul lor de a fi un tată, de a fi un soţ, de a fi un adevărat stâlp de familie. Şi ştiţi ce, nici io, nu mă pot lăuda de constanţă în a fi bărbat. Pentru că fiecare dintre noi, suntem supuşi greşelilor, dar important este să realizăm când greşim şi să nu mai repetăm greşeala.

Ştiu că îmi voi atrage critici de la “bărbaţi”, dar este punctul meu de vedere şi mi-l asum. Şi înainte de a îmi transmite vrute şi nevrute, gândiţi-vă mai bine la taţii voştri, la bunicii voştri, la unii dintre prietenii voştri. Şi veţi vedea, că oamenii care au ales să fie bărbaţi, în adevăratul sens al cuvântului, sunt mai fericiţi. Şi au familii mai fericite. Pentru că a fi bărbat este un război continuu – cu tine în primul rând.

Iar dacă mai eşti tată de fată e imperios necesar să fii bărbat, cu tot ceea ce am scris mai sus. Pentru că, în felul acesta, îi arăţi care este imaginea adevărată a viitorului ei soţ. Care sunt calităţile care trebuie să conteze, atunci când va avea peţitori. În felul acesta, îi vei arăta că nu este important să vina cu o maşină ultimul răcnet la întâlnire, ci este mult mai important să nu fugă de lângă ea, la prima greutate ivită. Îi vei arăta că nu este important să o scoată la restaurante de fiţe, ci este mult mai important să pregătească cina împreună. Îi vei arăta că nu este important să fie făt-frumos, ci este mai important să rămână lipit de inima ei şi ea de inima lui, până la finalul vieţii. Într-un cuvânt a fi bărbat, atunci când ai o fică este să îi arăţi care sunt lucrurile cu adevărat importante.

La fel şi dacă eşti tată de băiat. Ai  mai multe responsabilităţi poate. Fiind bărbat, îi poţi arăta ce înseamnă să îţi iubeşti soţia, să o respecţi, să trageţi amândoi la aceeaşi căruţă, să fii alături de ea în creşterea şi educarea copiilor. Şi cu siguranţă că, atunci când se va căsători, va fi cu adevărat pregătit să fie un bărbat adevărat.

Sunt şi situţii excepţionale, când lungimile de undă nu se intersectează. Dar sunt sigur că, dacă noi bărbaţii am învăţa să ne respectăm mai mult soţiile/prietenele/fiicele/mamele, din ce în ce mai multe lungimi de undă vor rămâne intersectate, indiferent de greutăţile peste care vom trece împreună.

Într-un cuvânt – Fii bărbat – nu doare!

The post Fii bărbat – nu doare appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Acum să vă spun de ce nu vreau copil de zece. Şi am să pornesc din propria mea experienţă, din copilăria mea. Am fost tot timpul considerat “brânză bună, în burduf de câine” şi tot timpul trebuia să fiu împins de la spate pentru a învăţa şi pentru a mă ţine cu burta pe carte. Dar, în cele din urmă, chiar dacă nu am avut rezultate excepţionale la învăţătură şi nu am fost un elev de zece, eu sunt mulţumit de cum am ajuns.

Şi asta pentru că am avut o copilărie în care am simţit cum este să fii copil, cum este să vezi lumea aşa cum este ea şi nu din cărţi. Am învăţat să relaţionez şi să socializez pe terenul de fotbal, am învăţat ce înseamnă spiritul de echipă, acolo unde am fost catalogat drept “golan”. Pentru că doar golanii jucau fotbal. Am spart geamuri, am spart mingi, am venit mult peste ora permisă de părinţi, la care să intru în casă. Dar, atunci când a trebuit spă pun burta pe carte, pentru a-mi atinge un ţel, am făcut-o fără să economisesc nici un efort.

Acum să revenim la ceea ce unii dintre noi îşi doresc de la proprii copiii. Să fie experţi de la vârste fragede. Fără să ne dăm seama că le furăm copilăria şi că îi maturizăm înainte de vreme. Le stabilim targete, îi condiţionăm prin atingerea lor, le răpim timpul liber prin extra-opţionale, multe dintre ele ineficiente mai târziu. Din ce în ce mai mult ne dorim ca ai noştri copii să devină mici roboţei, fără personalitate, cărora vrem să le instalăm propriile noastre programe de reuşită. Îi încurajăm să fie într-o competiţie continuă faţă de colegii lor, să fie cei mai buni, neluând în considerare faptul că, fiecare copil are abilităţile sale, pe care de-a lungul vieţii şi le va dezvolta natural.

Personal am căzut şi eu de multe ori în această capcană. M-am lăsat dus de val şi am pus presiuni inutile pe copilul meu. Fără să îmi dau seama, am reuşit, în unele momente, să îi ştirbesc din personalitate, prin cerinţe inutile pentru vârsta lui. Până când am observat că, îşi însuşeşte mai multe cunoştinţe dacă o las să cunoască lumea cu proprii ei ochişori şi noi, părinţii, să îi explicăm acolo unde nu înţelege. Chiar dacă pentru unii, copilul nostru este un inadaptat, un copil care nu ştie să interacţioneze cu alţi copii, sunt sigur, că lăsându-l, pe cât posibil să îşi facă singur relaţiile de prietenie cu alţi copii, să îşi rezolve conflictele apărute la joacă, va fi mult mai câştigat, pe termen lung.

Prefer să îi vorbesc copilului prin propriul exemplu, astfel încât acesta să aibă puncte de orientare, fără a intervine în personalitatea lui foarte mult. Prefer să îl ghidez prin linii directoare, astfel încât să ia propriile decizii, asumându-şi consecinţele deciziilor luate. În felul acesta sper că va deveni mult mai responsabil şi va şti ceea ce are de făcut.

Trăim cu toţii într-o societate pe fugă, într-o societate axată mai mult pe rezultate financiare şi pe asigurarea unui minim de confort. De ce să le inoculăm din start acest ritm al societăţii în care trăim? Poate că noi nu am fost atenţi şi am ajuns să fim roboţi cu mirajul unor oameni liberi. De ce să ne transformăm proprii copii în roboţi lipsiţi de sentimente, orientaţi doar spre rezultate şi spre premii? Avem noi dreptul de a le inocula viitorul aşa cum credem noi că este mai bun pentru ei?

La ce ajută atâtea examene la vârste fragede? Majoritatea părinţilor actuali am terminat 8 clase în acelaşi colectiv de colegi. Oare că acum, ne mutăm copiii de la o şcoală la alta, cu dorinţa ca ei să fie bine pregătiţi, nu îi afectează emoţional? Veţi spune că ei îşi doresc acest lucru, dar cred că ne minţim singur. Un copil este foarte uşor influenţabil şi noi, părinţii îi putem influenţa fie doar şi printr-o discuţie avută, pe care o aud.

Stresul a devenit o prezenţă zilnică în viaţa copiilor noştri. Şi din păcate nu ne dăm seama, dar noi părinţii ne obosim proprii copii. Prin faptul că intrăm în caruselul competiţiei, începem să îi ducem la numeroase activităţi, să fie primii, să fie premianţi. Şi totuşi nu îi întrebăm dacă mai pot – trebuie să poată. Şi ne trezim că unii copii clachează, înainte de a ajunge să evolueze în viaţă. Atunci începe cu adevărat drama noastră a părinţilor, dar de cele mai multe ori poate fi prea târziu.

Ceea ce parcă începem să nu mai înţelegem este faptul că fiecare copil are ritmul lui de învăţare, că fiecare copil are abilităţile lui. Nu trebuie ca fiecare copil să fie de zece pe linie. Dar noi insistăm şi insistăm până când îl supra-solicităm şi de multe ori nu mai avem timp să le oferim afectivitate. Combinaţia perfectă să îi ducem spre zona de depresie. Nu o spun eu, o spun specialiştii în psihologie.

De asta eu voi prefera ca propriul meu copil să aibă o inteligenţă emoţională ridicată şi nu un IQ de mic Einstein. Pentru că în viaţă oamenii realizaţi sunt cei care au o inteligenţă emoţională ridicată. Şi implicarea noastră, a părinţilor, în viaţa propriului copil, contribuie mult la această inteligenţă emoţională. Nu ne dăm seama, dar cu cât le plătim mai multe cursuri, activităţi, cu atât petrecem din ce în ce mai puţin timp cu ei. Ceea ce ar fi de preferat să înţelegem este faptul că, un copil trebuie să aibă lecţia vieţii, pe care ghiciţi unde o învaţă? Acasă, în familie.

Copiii vor afecţiune, mai mult decât cadouri, lecţii plătite, activităţi opţionale. Ei vor doar să fie cât mai mult timp alăruti de mama, tata, fratele sau sora. Pentru că de aici îşi trage seva, de aici îşi ia energia de a pleca la drum, aici, în familie sunt punctele lui de echilibru. Ceea ce am uitat noi părinţii să facem este următorul lucru: să fim eroii propriilor noştri copii. Am uitat să oferim îmbrăţisarea, căldura, dragostea noastră necondiţionată. Am uitat să fim noi, naturali în relaţia cu ei, cu ai noştri copii.

Da, copilul meu va avea un sprijin în mine, chiar şi atunci când va lua o notă mică. Mă va avea alături chiar şi în eşecurile lui. Iar dacă se va cufunda mai mult decât trebuie în învăţat, eu personal îl voi lua de mână şi vom merge împreună să simţim lumea şi nu doar să o citim şi să ne facem o idee despre ea, doar din cărţi. Pentru că eu nu vreau un copil de zece. Aş fi bucuros dacă va fi un om cu o inteligenţă emoţională ridicată şi nu un zecist.

Pot fi de condamnat?

The post Nu vreau copil de zece appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Da, noi, părinţii uităm de copilăria lor!

Uităm de propria lor personalitate şi de cele mai multe ori, uităm să ne observăm copiii, să observăm care sunt calităţile lor, spre ce sunt orientaţi. De cele mai multe ori, ne uităm la copiii noştri ca într-o oglindă, dar o oglindă care reflectă eşecurile noastre din copilărie, planurile pe care nu ni le-am dus la îndeplinire, cât am fost copii, visele la care nu am ajuns. Încercăm să obţinem tot ceea ce noi nu am reuşit prin copiii noştri. Fără să îi întrebăm dacă ei îşi doresc lucrul acesta. Fără să îi întrebăm ce îşi doresc cu adevărat.

Ne facem planuri  pentru ei….

dar nu îi întrebăm dacă ei îşi doresc să ducă la îndeplinire planurile respective. Setăm obiective pentru ei şi nu împreună cu ei. Trăim în casă cu ei, dar de cele mai multe ori nu suntem lângă ei să le auzim fricile, să le simţim dorinţa de a fi mângâiaţi. Noi, părinţii, spunem ce este bine şi ei trebuie să execute.

Dar dragi părinţi, haideţi să ne aducem aminte de copilăria noastră. Oare care erau fricile noastre ca şi copii? De câte ori problemele de matematică ne creeau coşmaruri? Cum transpiram în faţa unui profesor mai dur şi mai exigent? Ce sentimente aveam când veneam acasă, la părinţi cu note proaste? Cum sufeream atunci când eram comparaţi cu alţi copii?

Vă mai aduceţi aminte de bucuriile generate de jocuri precum Barba-Oarba, Ascunselea, Hoţii şi Vardiştii, etc?

Vă mai aduceţi aminte de clipele în care eram liberi şi visam că suntem eroi şi că nimic nu este imposibil de atins? Dar de clipele în care ne cocoţam prin copaci, pe barele de bătut covoare? Cum vă aduceţi aminte de vacanţele şcolare? Dar de mirosurile copilăriei trăite pe la bunici vă mai aduceţi aminte?

Sună dur, dar noi, părinţii de astăzi le furăm copilăria propriilor noştri copii. În fiecare zi şi prin fiecare acţiune a noastră, ce nu are în prim plan sentimentele, fricile şi bucuriile lor. Fără să ne dăm seama, îi transformăm în roboţi gata setaţi în atingerea obiectivelor, care de cele mai multe ori nu sunt ale lor. Nu credeţi că este de ajuns, că noi, părinţii lor ne pierdem viaţa ducând la îndeplinire obiectivele altora, realizând targete care nu sunt ale noastre, fugind după vise create fals de societatea în care trăim?

Închei prin a vă întreba dacă vreţi să vă pregătiţi copiii pentru export?

Pe ei i-ati întrebat dacă îşi doresc asta? Poate că ei vă vor lângă ei, aproape. Să le simţiţi bucuriile, fricile, sentimentele. Să le înţelegeţi frustrările, să faceţi parte din viitorul lor. Iar în copilăria lor nu trebuie să atingă targete, să fie tobă de carte, să fie mereu în competiţie cu alţi copii de vârsta lor. În copilăria lor, ei vor să se bucure de copilărie avându-vă alături de ei.

” Copilăria este o lume aparte; pentru noi o lume ciudată, fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie” – Eugen Herovanu

“Copilului poţi să îi spui tot,tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţini, cei mari, taţii şi chiar mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt mici şi este prea devreme ca ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util” – F.M. Dostoievski

Iubiţi-vă copiii şi iubiţi copilăria lor.

The post Nu le furaţi copilăria appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Copilaria copiilor nostri

Nu mai avem timp să vedem tristeţea din ochii lor, atunci când cu ardoare ne caută ca parteneri de joacă şi primesc refuz din partea noastră, pe motiv că suntem obosiţi. Nu reuşim să vedem braţele lor întinse spre noi, cu o dorinţă aprigă de a-i lua la pieptul nostru, pentru că în accepţiunea noastră sunt copii mari. Uităm tot timpul că orice copil are nevoie de strângerea părintească. În tumultul vieţii uităm să oferim momente liniştite prin care transmitem dragoste pruncilor noştri. Suntem oameni de carieră şi ne amăgim că lipsa de timp este sacrificiul de acum, pentru viitorul lor. Un viitor în care îşi vor aminti de noi la timpul trecut şi de momentele reduse ca număr în care s-au lăsat duşi pe braţe de noi.

Nervoşi le trântim cu voce apăsată pedeapsa pentru că au vrut să ne atragă atenţia asupra lor şi asupra dragostei lor. Ne întrebăm de ce s-au obrăznicit copiii noştri, când de fapt ei nu vor decât să ne facă atenţi asupra realizărilor lor. Inima lor tânjeşte după dragostea noastră părintească. Dar, de cele mai multe ori suntem orbiţi de alibiul zilei de mâine. Şi uităm să trăim clipa de azi, alături de minunaţii noştri copii. Nu vrem să intrăm în copilăria lor, chiar dacă ei îşi doresc să fim personaje principale ale poveştii lor.

Pentru liniştea noastră, îi ducem  la locurile de joacă, unde îi lăsăm cu ora să se distreze. Le cumpărăm copilăria cu ora. Şi asta pentru că noi suntem prea obosiţi ca în weekend să jucăm jocurile copilăriei lor. Am ajuns să fim doar părinţi cu numele. De cele mai multe ori ne amăgim cu zâmbetele copiilor noştri şi credem că am făcut tot ce am putut pentru ei. Dar oare, chiar am ştiut să fim părinţi cu adevărat?

Nu uitaţi că noi părinţii suntem copii mari ce am fost “târâţi” în maturitate de copiii noştri.

Copiii noştri nu sunt singurii care cresc. Şi noi păriţii creştem. Tot aşa cum noi ne privim copiii, să vedem ce fac cu vieţile lor, tot aşa ne privesc şi ei pe noi, să vadă ce facem noi, cu ale noastre. Nu le pot spune copiilor mei să ajungă până la stele.Tot ce putem face este să le dăm propriul nostru exemplu.

Fiţi eroii copiilor voştri. Faceţi parte din copilăria lor. E tot ce îşi poate dori un copil mai mult. Preţuiţi fiecare clipă petrecută cu ei, oferiţi-le amintiri plăcute pentru tot restul vieţii. Şi nu uitaţi că fiecare generaţie zâmbeşte când vorbeşte despre taţi şi mame râde când vorbeşte despre bunici şi bunice, se minunează când e vorba despre străbunici

The post Copilăria copiilor tăi nu se întoarce! appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Fraţilor 2015, va fi un an ca oricare altul cu bune şi cu rele. Chiar dacă horoscopul şi previziunile astrale decretează ca va fi un an mai bun-mai rău, dacă nu ne trăim noi viaţă nu e nimic. Dacă nu facem lucrurile să meargă, dacă nu punem umărul să împingem viaţa noastră, într-un sens mai bun, oamenii ne pot cânta în strună verzi şi uscate.

Dar pentru ca fiecare dintre noi să aibă un 2015 bunicel cred că trebuie să fim atenţi la câteva lucruri şi anume:

1. Sănătate – nu ştiu dacă se datorează înaintării în vârstă, dar de câteva luni încoace, încep să mă uit cu mai multă atenţie la starea mea de sănătate. Pentru că dacă am pierdut sănătatea, e greu să mai reuşim să o recâştigăm. Aşa că, în 2015, luaţi lucrurile căt mai calm, încercaţi să primiţi ceea ce vă oferă viaţa, fără să mai puneţi presiune inutilă pe voi. Stresul zilnic nu trebuie să mai fie în capul listei în 2015.

2. Familia – echilibrul fiecăruia dintre noi vine din familie – fie că familia înseamnă o soţie(soţ) şi copil, fie că înseamnă iubit (iubită). Cel mai important lucru în viaţă este familia. Pentru că, dacă eşti un om de succes, recunoscut şi cu bani, dar nu ai lângă cine să te bucuri, nu ai nimic. Noi oamenii din ziua de azi, punem familia pe ultimul loc în priorităţile noastre. În trecut seva societăţii stătea în familie şi familia era icoană. Poate că de asta şi lucrurile erau mai sănătoase.

3. Prietenii – nu mă refer la acei prieteni care vin numai la bine, mă refer la acei prieteni care rămân lângă noi la greu. Pentru că după cele de mai sus, prietenia este un lucru rar, ce trebuie apreciat la adevărata valoare. Când ai necazuri, le treci mai uşor lângă prieteni. Poate că 2015 poate fi şi anul în care ne cernem prietenii şi consolidăm relaţiile de prietenie.

4. Job-ul – nu e pe locul acesta, pentru că este mai puţin important, ci pentru că el trebuie privit ca o sursă de asigurare a traiului zilnic. În 2015, îmi doresc ca foarte mulţi dintre voi, să ajungă să îşi facă jobul cu plăcere şi responsabilitate. Ideal este să mergeţi din plăcere la muncă şi indiferent de ce se întâmplă să faceţi lucrurile cu zâmbetul pe buze.

5. Sufletul – fiecare dintre noi are o conştiinţă, un suflet de care trebuie să aibă grijă. Să nu uităm, in 2015, să ne oprim din când în când şi să ne hrănim sufletul. Să ne mai îndreptăm ochii, din când în când măcar, către Dumnezeu şi către cele divine. Pentru că orice am reuşi să facem, dacă nu avem ajutor de Sus, e în van. Oricât am vrea noi să credem, sau nu, Dumnezeu este în tot ceea ce se întâmplă în vieţile noastre.

Dar ce este mult mai important, constă în modul nostru de a vedea viaţa şi de a pune umărul şi sufletul în parcursul nostru prin 2015. Cu siguranţă că vor fi factori externi care ne vor influenţa starea noastră de zi cu zi. Nu vom reuşi să ne canalizăm eforturile noastre doar înspre ce este cu adevărat pentru noi. Dar dacă vom încerca să păstrăm echilibrul între cele de mai sus şi factorii externi, avem toate premizele ca, la final de 2015, când tragem linie, să fim liniştiţi şi împăcaţi cu noi şi cu cei de lîngă noi.

Trăiţi-vă frumos viaţa şi nu uitaţi să fiţi în fiecare zi OAMENI FRUMOŞI!

The post 2015 appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Pentru fiecare, părinții ocupă un rol important, dar simt că până acum nu am reușit niciodată să le spun mulțumesc așa cum merită. Nu am știut să le ofer clipe de bucurie, ci mai degrabă am reușit să le bat spini în inimi cu acțiunile mele de copil rebel. Pentru fiecare mângâiere de-a mamei nu am știut să ofer zâmbet, dar în schimb am știut să dezamăgesc și nu în puține situații. Dar ea m-a iertat. Pentru fiecare cuvânt de îmbărbătare din partea tatălui, nu am știut să ofer recunoștință, dar am știut să fiu superficial cu sentimentele mele față de el. Doar suntem bărbați nu?

Nu am avut părinți bogați, dar prin modul în care ne-au crescut (pe mine și pe fratele meu) ne-au dat mai multe bogății decât orice suma de bani moștenire. Au știut să ne insufle principii solide și ne-au ajutat să vedem viața corect, să nu jucăm baba-oarba cu ea. Și da am fost certați, am fost pedepsiți, dar acum pot spune cu mâna pe inimă că au respectul meu și iubirea necondiționată. Oricât de greu le-a fost, au știut cum să fie o familie și să ne arate dragoste. Uneori noi am spus că au fost distanți, răi cu sentimentele noastre, indiferenți la durerile noastre, dar totul era înspre binele nostru.

Îmi este dor, dar foarte dor de clipele în care eram acasă la ai mei și împreună cu fratele meu eram o familie. O familie săracă în unele perioade ale vieții, dar bogată sentimental. Pot spune că am fost un copil fericit, care a știut ce este dragostea părintească, care a știut ce înseamnă cuvântul mamă și cuvântul tată. Și da, la 30 de ani, am momente în care îmi este foarte dor de clipele petrecute acasă la ai mei. Pentru câteva clipe aș da orice să mai fiu flăcău la mama și la tata. Pentru că simt că odată cu trecerea anilor va veni un moment când va trebui să spun: pa mamă, pa tată. Și atunci voi rămâne orfan de dragostea lor. Și asta o văd de fiecare dată când ajung la ai mei și le văd părul lor cărunt. O văd de fiecare dată când îmi aduc aminte de anul nașterii lor.

Atunci îmi va fi un dor enorm și îmi va părea rău pentru fiecare te iubesc mamă, te iubesc tată pe care nu l-am spus la timp. Îmi va fi dor de îmbrățisările pe care poate nu le-am dat atunci când trebuiau și pe care ei le așteptau. Cu siguranță îmi va fi dor de clipele când stăteau în pragul ușii uitându-se lung după mine și familia mea. Îmi va fi dor de clipele în care își doreau să stea de vorbă și eu nu aveam timp să mă gândesc la altceva decât la problemele mele. Îmi va părea rău pentru toate clipele pe care nu le-am făcut mai frumoase pentru ei, ca semn de recunoștință pentru educația pe care mi-au dat-o.

Iubiti-vă părinții atunci când încă mai sunt lângă voi. Așa am să încep să fac și eu de acum înainte. Nu irosiți clipele frumoase pe care le puteți petrece împreună. Lăsați totul și puneți mâna pe telefon și sunați-i să le auziți glasul. Se vor bucura nespus când vor vedea că nu ați uitat de ei. Și poate așa le mai adăugați o zi la anii rămași.

The post Îmi este dor de părinți appeared first on Durbaca Ionut Lucian.