Am să scriu despre cum trece o zi în România, o zi pentru un om care dorește să schimbe ceva într-o țară cu mentalitate de cacao. O mentalitate pe care am moștenit-o, dar pe care nu încercăm să o îmbunătățim. Ca de obicei, va fi o postare proastă, așa cum sunt majoritatea postările despre România și români. Sau mai bine spus, va fi o postare despre un sistem prost – tot este la modă acum să se discute despre sistem.

Dar tu, românul care va citi aceste rânduri, îmi vei da dreptate, cel puțin parțial. Pentru că, și tu te trezești în fiecare dimineață cu dorința de a schimba ceva în viața ta. Poate că îți dorești să îți schimbi job-ul, sau poate că îți dorești să îți mărești salariul, sau poate că unii dintre voi își doresc să își schimbe partenerul. Și te trezești, de cele mai multe ori cu noapte în cap, că așa ai învățat de la părinții tăi – ”cine se scoală de dimineață ajunge departe”. Departe, până într-un birou, băgat în colțul unei încăperi, de unde încerci să schimbi România. Și uneori te întrebi de ce nu merge. Îți pui hainele pe tine, da hainele pe care încerci să ți le schimbi de vreo 2 ani, îți faci toaleta de dimineață și încerci să te impulsionezi. Da, astăzi va fi o zi mai bună și vei avea mai multe realizări – realizări ce se vor cuantifica în venituri rotunjite pentru familia ta. Așa crezi tu….

Îți îndrepți atenția spre ceas – ai grijă să nu întârzii la job – l-ai obținut foarte greu și nu ai vrea să dai motive șefului să te dea afară. Treci prin bucătărie să îți admiri frigiderul  – unii dintre voi sunt norocoși și nu îl găsiți pe Cristian Țopescu stigând golllll, în frigiderul vostru. Iei micul dejun – e prea mult spus iei, îl înfuleci în 5-10 minute și ești gata de o nouă luptă, o luptă cu morile de vânt din sistemul românesc. Ieși din casă, de obicei pe fugă – ceasul tău era în urmă și îți dai seama de lucrul acesta, când vezi copiii intrând pe poarta grădinițelor – da, de mici sunt pregătiți pentru trezitul de dimineață. Te urci în mașina de serviciu, asta dacă ești norocos – dacă nu alergi cu limba scoasă după tramvai. Dacă nu îl prinzi iar întârzii la muncă – deja șeful s-a obișnuit cu micile tale întârzieri.

Ajungi la birou, aruncând scuze în stânga și în dreapta te duci țintă la treburile tale – da, la alea rămase nerezolvate de ieri. Păcat că nu s-a inventat ziua de 36 de ore. Poate că așa ai termina și tu la timp toate proiectele. Cum care proiecte? Cele de pe urma cărora te vei îmbogăți și vei scăpa de viața de creditat la bancă. Da, de alea vorbesc. Și te așezi în fața laptop-ului, calculatorului și de cele mai multe ori, îți aduci aminte de zicala – “Te uiți ca vițelul la poartă nouă”. Dintr-o dată începi să îți cauți cheful de muncă prin sertarele de la birou, începi să te motivezi – trebuie să îți vină cheful de muncă, îți faci planuri virtuale, de cum va arăta biroul tău și contul din bancă. Asta dacă îți pui fundul ăla mare la treabă.

Într-un final, peste vreo 20 de minute, te apuci de treabă – și ari pe câmpul muncii pionerești până când ai nevoie de o pauză de cafea – e meritată, doar ai muncit 15 minute. Și totuși simți că ceva nu merge, simți că șeful te caută prin birou cu privirea, simți că ceva se va întâmpla, ceva măreț pentru viitorul tău. Îți dai seama că era de la aburii de la cafea. Și te decizi, e momentul să îți deschizi propriul tău business, să nu mai stai după cheful șefului tău și să îi mai suporți aberațiile. Și cu un chef nebun te duci să îți rezolvi toate task-urile, să pleci și să nu te mai uiți înapoi. Te afunzi în sarcinile pe care le ai de terminat, cu gândul la afacerea căreia îi vei da startul. îți faci temeinic treburile și reușești în ziua aceea să termini tot ceea ce ți-ai propus. Îți dai seama că e tarziu, iar ai stat 2 ore peste program – așa nu se mai poate, e punctul final. Trebuie să vii și mâine, să îi predai proiectul șefului și să îi spui câte în lună și în stele.

Plictisit și obosit, te duci să îți iei geanta și să pleci acasă. S-a mai terminat o zi de muncă. Măcar astăzi ai reușit să faci ceva notabil. Pentru viitorul firmei tale – pardon, pentru viitorul firmei șefilor tăi. Te întorci spre casă –  și ca întotdeauna, în trafic dai peste un cocalar cu mașină de zeci de mii de euro, care îți râde în față. Vezi, dacă nu ai avut noroc în viață și nu te-ai născut într-o familie înstărită? De vină sunt părinții tăi, pentru că ți-au spus să mergi la școală și să studiezi – vorba aceea “Cine are carte are parte”. Și tu ai fost un copil ascultător, ai învățat, ți-ai stabilit niște principii pe care nu vrei să le încalci. Nu este etic și nici moral. Vrei să ajungi sus prin forțele tale și prin cunoștințele tale. Ajungi într-un final acasă și te uiți la ceas – e târziu, foarte târziu – firma ta va mai avea de așteptat – trebuie să faci capital să îți deschizi firma. Până atunci, vei căuta să schimbi sistemul din interior – e o muncă sisifică, dar poate că într-un final va da rezultate.

Obosit, te duci la culcare, nu înainte de a contempla la ziua care tocmai a trecut. Iarăși nu ai reușit să mănânci la timp, ai reușit să te neglijezi din nou, părinților și familiei tale nu le-ai răspuns la telefon – erai prea ocupat să rezolvi sarcinile de serviciu și să vorbești cu ai tăi clienți la telefon. Ai uitat să îți suni copiii și să le spui că îi iubești, doar ești părinte de 2 ore în timpul zilei și de weekend. Ar trebui să se obișnuiască – așa vor face și ei când vor fi  mari – vor alerga să le asigure un viitor propriilor copii. Oare e corect?

Asta înseamnă să lupți pentru viața ta, pentru o viață mai bună în România. Poate că unii dintre voi îmi vor spune că gândesc prea simplist. Dar eu nu fac altceva decât să observ, să observ colegul de lângă mine, colega din fața mea, prietenii mei care au ales să rămână în țară și să lupte. Văd doar niște oameni prizonieri în propriile lor credite, alergând ca șoarecii în cușcă, având senzația că fac ceva folositor tot timpul. Suntem tineri și lăsăm viața să treacă prea repede pe lângă noi, fără să ne gândim la lucrurile cu adevărat importante. Încercăm să fim super-eroi și să fim profesioniști la muncă și membri implicați în familie. De cele mai multe ori ne neglijăm familia pentru sarcini de serviciu. Pentru că asta înseamnă să trăiești o zi în România.

Mi-ar fi plăcut să scriu despre cum vede un șef o zi în România, dar din păcate, trebuie să mai aștept un pic până să pot spune din experiență proprie. Haideți să încercăm să rezolvăm o parte cât de mică din sistemul actual – poate în felul acesta, vom reuși să ne bucurăm de pensie și de nepoți. Nu mai alergați aiurea pe bandă – vedeți că este un buton de stop, pe care, din când în cînd, e bine să îl mai apăsați. Pentru sănătatea voastră și a familiei voastre.

The post O zi din România appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Experienta data de pierderea locului de munca nu este placuta orice ai face. Stiu lucrul acesta din proprie experienta – mai ales atunci cand nu ti se ofera explicatii plauzibile. Treci printr-o perioada de zbucium interior, generat de nesiguranta zilei de maine si de perceperea unui viitor intunecat. Si starea aceasta e cu mult mai accentuata cu cat trec zile, luni in care nu reusesti sa gasesti o alternativa. Zilele trec, banii se duc si tu nu reusesti sa mai ajungi la liman. Iar atunci cand nu cunosti prea multi oameni situatia poate deveni cu adevarat critica.

Cand stii ca ai facut tot posibilul sa iti faci cat mai bine munca ciuda este cu atat mai mare. Si cand afli ca demiterea ta a fost rezultatul unui joc de ruleta iti vine sa te napustesti cu ura asupra pratonului. Vrei pentru cateva luni sa fii in locul lui, dar lucrul acesta nu se poate.

Pierderea unui loc de munca poate genera adevarate traume, atat la nivel de individ, cat mai ales la nivel de familie. In Romania piata locurilor de munca este imatura si nimeni nu se gandeste la cei afectati direct de reducerea locurilor de munca. Iar salariile compensatorii acordate sunt prea mici pentru o viata atat de scumpa. Asta daca se dau.

Toti ne dorim sa iesim la pensie de la actualul loc de munca, dar in ziua de astazi acest lucru este o minune. Te rogi ca si maine sa mai ai unde sa te duci si sa muncesti.

The post Inca unul si ma duc…….. appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Nimic senzațional până aici. Dar în situațiile în care un post este desființat, angajatorul trebuie să plătească angajatului disponibilizat, minim 2 salarii compensatorii. Asta în mod normal – pentru că preadestoinicul meu șef economic “s-a interesat la ITM” și i s-a comunicat de acolo că aceste salarii compensatorii nu mai intră în sarcinile angajatorului.
Adică cu alte cuvinte, în situație de criză, patronul te poate da afară după bunul său plac, fără ca să plătească pentru măsura de disponibilizare. Din curiozitate m-am interesat la ITM și surpriză – nu există o astfel de prevedere, ca pe timp de criză economică, firmele nu mai sunt obligate să plătească salarii compensatorii.
Nu mai amintesc decât în treacăt faptul că decizia de concediere mi-a fost făcută cunoscută în data de 7 mai, iar lichidarea la zi s-a făcut până pe data de 8 mai. Aici am greșit și eu pentru că am semnat lichidarea la zi, fără să îmi cer drepturile.
Plus că pentru a putea depune dosarul la somaj, trebuie să ai din partea angajatorului decizia de concediere. Poate veți părea surprinși, sau nu, această decizie de concediere nu mi-a ajuns încă. Oare de ce?
Nu am scris toate astea din frustrare, ci din simplu motiv, ca și cei care îmi vor citi blogul să vadă ce se poate întâmpla în condițiile unei concedieri pe motiv de desființare a postului.
Voi trece și peste asta, dar bunul simț al unor așa ziși conducători de întreprinderi lasă de dorit. Bunul simț nu se cumpără cu bani, nici măcar cu o afacere de 17 ani de zile. El se moștenește, sau se dobândește. În cazul de față nici una din aceste două variante nu există.
Din dorința de a-i fi bine, directorul economic calcă în picioare angajații, fiind deținătorul adevărului absolut. Spre surprinderea lui țin să îi reamintesc că în România legile sunt făcute să fie respectate, nu încălcate.
Așa că fiți cu băgare de seamă la servici, pentru că oricând puteți fi informați de șefi, “că din motive economice, postul vă este desființat”.
Și închei parafrazând un citat ” În România, munca nu îl înobilează pe om ci îl subjugă patronul.”

The post Viata de somer appeared first on Durbaca Ionut Lucian.