O zi din România

Când scriu postarea aceasta, este trecut de ora 24. Poate că nu am somn, sau poate că muza inspiratoare nu mă lasă să ațipesc. Sau poate că pur și simplu nu am ceva mai bun de făcut, decât să scriu. Să scriu despre cum trece o zi din Romania – cum trec anii pe lângă noi și de cele mai multe ori, cum trece viața, fără să ne dăm seama de propria noastră valoare. E posibil ca unii dintre voi să se regasească în ce am să scriu, alții e posibil să se delimiteze de informațiile din această postare, dar fie că o veți recunoaște, fie că nu, fiecare dintre noi am trecut cel puțin o singură dată prin ceva asemănător.

O zi din Romania

Am să scriu despre cum trece o zi în România, o zi pentru un om care dorește să schimbe ceva într-o țară cu mentalitate de cacao. O mentalitate pe care am moștenit-o, dar pe care nu încercăm să o îmbunătățim. Ca de obicei, va fi o postare proastă, așa cum sunt majoritatea postările despre România și români. Sau mai bine spus, va fi o postare despre un sistem prost – tot este la modă acum să se discute despre sistem.

Dar tu, românul care va citi aceste rânduri, îmi vei da dreptate, cel puțin parțial. Pentru că, și tu te trezești în fiecare dimineață cu dorința de a schimba ceva în viața ta. Poate că îți dorești să îți schimbi job-ul, sau poate că îți dorești să îți mărești salariul, sau poate că unii dintre voi își doresc să își schimbe partenerul. Și te trezești, de cele mai multe ori cu noapte în cap, că așa ai învățat de la părinții tăi – ”cine se scoală de dimineață ajunge departe”. Departe, până într-un birou, băgat în colțul unei încăperi, de unde încerci să schimbi România. Și uneori te întrebi de ce nu merge. Îți pui hainele pe tine, da hainele pe care încerci să ți le schimbi de vreo 2 ani, îți faci toaleta de dimineață și încerci să te impulsionezi. Da, astăzi va fi o zi mai bună și vei avea mai multe realizări – realizări ce se vor cuantifica în venituri rotunjite pentru familia ta. Așa crezi tu….

Îți îndrepți atenția spre ceas – ai grijă să nu întârzii la job – l-ai obținut foarte greu și nu ai vrea să dai motive șefului să te dea afară. Treci prin bucătărie să îți admiri frigiderul  – unii dintre voi sunt norocoși și nu îl găsiți pe Cristian Țopescu stigând golllll, în frigiderul vostru. Iei micul dejun – e prea mult spus iei, îl înfuleci în 5-10 minute și ești gata de o nouă luptă, o luptă cu morile de vânt din sistemul românesc. Ieși din casă, de obicei pe fugă – ceasul tău era în urmă și îți dai seama de lucrul acesta, când vezi copiii intrând pe poarta grădinițelor – da, de mici sunt pregătiți pentru trezitul de dimineață. Te urci în mașina de serviciu, asta dacă ești norocos – dacă nu alergi cu limba scoasă după tramvai. Dacă nu îl prinzi iar întârzii la muncă – deja șeful s-a obișnuit cu micile tale întârzieri.

Ajungi la birou, aruncând scuze în stânga și în dreapta te duci țintă la treburile tale – da, la alea rămase nerezolvate de ieri. Păcat că nu s-a inventat ziua de 36 de ore. Poate că așa ai termina și tu la timp toate proiectele. Cum care proiecte? Cele de pe urma cărora te vei îmbogăți și vei scăpa de viața de creditat la bancă. Da, de alea vorbesc. Și te așezi în fața laptop-ului, calculatorului și de cele mai multe ori, îți aduci aminte de zicala – „Te uiți ca vițelul la poartă nouă”. Dintr-o dată începi să îți cauți cheful de muncă prin sertarele de la birou, începi să te motivezi – trebuie să îți vină cheful de muncă, îți faci planuri virtuale, de cum va arăta biroul tău și contul din bancă. Asta dacă îți pui fundul ăla mare la treabă.

Într-un final, peste vreo 20 de minute, te apuci de treabă – și ari pe câmpul muncii pionerești până când ai nevoie de o pauză de cafea – e meritată, doar ai muncit 15 minute. Și totuși simți că ceva nu merge, simți că șeful te caută prin birou cu privirea, simți că ceva se va întâmpla, ceva măreț pentru viitorul tău. Îți dai seama că era de la aburii de la cafea. Și te decizi, e momentul să îți deschizi propriul tău business, să nu mai stai după cheful șefului tău și să îi mai suporți aberațiile. Și cu un chef nebun te duci să îți rezolvi toate task-urile, să pleci și să nu te mai uiți înapoi. Te afunzi în sarcinile pe care le ai de terminat, cu gândul la afacerea căreia îi vei da startul. îți faci temeinic treburile și reușești în ziua aceea să termini tot ceea ce ți-ai propus. Îți dai seama că e tarziu, iar ai stat 2 ore peste program – așa nu se mai poate, e punctul final. Trebuie să vii și mâine, să îi predai proiectul șefului și să îi spui câte în lună și în stele.

Plictisit și obosit, te duci să îți iei geanta și să pleci acasă. S-a mai terminat o zi de muncă. Măcar astăzi ai reușit să faci ceva notabil. Pentru viitorul firmei tale – pardon, pentru viitorul firmei șefilor tăi. Te întorci spre casă –  și ca întotdeauna, în trafic dai peste un cocalar cu mașină de zeci de mii de euro, care îți râde în față. Vezi, dacă nu ai avut noroc în viață și nu te-ai născut într-o familie înstărită? De vină sunt părinții tăi, pentru că ți-au spus să mergi la școală și să studiezi – vorba aceea „Cine are carte are parte”. Și tu ai fost un copil ascultător, ai învățat, ți-ai stabilit niște principii pe care nu vrei să le încalci. Nu este etic și nici moral. Vrei să ajungi sus prin forțele tale și prin cunoștințele tale. Ajungi într-un final acasă și te uiți la ceas – e târziu, foarte târziu – firma ta va mai avea de așteptat – trebuie să faci capital să îți deschizi firma. Până atunci, vei căuta să schimbi sistemul din interior – e o muncă sisifică, dar poate că într-un final va da rezultate.

Obosit, te duci la culcare, nu înainte de a contempla la ziua care tocmai a trecut. Iarăși nu ai reușit să mănânci la timp, ai reușit să te neglijezi din nou, părinților și familiei tale nu le-ai răspuns la telefon – erai prea ocupat să rezolvi sarcinile de serviciu și să vorbești cu ai tăi clienți la telefon. Ai uitat să îți suni copiii și să le spui că îi iubești, doar ești părinte de 2 ore în timpul zilei și de weekend. Ar trebui să se obișnuiască – așa vor face și ei când vor fi  mari – vor alerga să le asigure un viitor propriilor copii. Oare e corect?

Asta înseamnă să lupți pentru viața ta, pentru o viață mai bună în România. Poate că unii dintre voi îmi vor spune că gândesc prea simplist. Dar eu nu fac altceva decât să observ, să observ colegul de lângă mine, colega din fața mea, prietenii mei care au ales să rămână în țară și să lupte. Văd doar niște oameni prizonieri în propriile lor credite, alergând ca șoarecii în cușcă, având senzația că fac ceva folositor tot timpul. Suntem tineri și lăsăm viața să treacă prea repede pe lângă noi, fără să ne gândim la lucrurile cu adevărat importante. Încercăm să fim super-eroi și să fim profesioniști la muncă și membri implicați în familie. De cele mai multe ori ne neglijăm familia pentru sarcini de serviciu. Pentru că asta înseamnă să trăiești o zi în România.

Mi-ar fi plăcut să scriu despre cum vede un șef o zi în România, dar din păcate, trebuie să mai aștept un pic până să pot spune din experiență proprie. Haideți să încercăm să rezolvăm o parte cât de mică din sistemul actual – poate în felul acesta, vom reuși să ne bucurăm de pensie și de nepoți. Nu mai alergați aiurea pe bandă – vedeți că este un buton de stop, pe care, din când în cînd, e bine să îl mai apăsați. Pentru sănătatea voastră și a familiei voastre.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.