Sursă foto: target.ro

Da, pot afirma cu tărie că față de anul ce tocmai a trecut sunt mai matur. Și nu pentru că am mai îmbătrânit cu un an, ci pentru că am realizat o serie de lucruri. Pe unele le știam, altele mi s-au confirmat. Și poate lucrul cel mai important este cel legat de micimea noastră. Oricât de multe planuri ne facem, oricât proiectăm în viitor ceea ce ne dorim să ni se întâmple, dacă e să nu ne iasă nu se va întâmpla. Viața are atât de multe variabile ce ne pot schimba cursul firesc, încât nu putem fi siguri de planurile noastre de viitor. Da, știu, există mulți speakeri motivaționali care spun că proiecția ta în viitor se va îndeplini 100%. Dar, oare câți dintre noi ne-am făcut proiecțiile noastre în viitor și acestea nu s-au adeverit?

Am ajuns la concluzia că viața nu este așa cum ne-o imaginam când eram mici. Da, viața este de cele mai multe ori imprevizibilă, dar cred că modul în care știm să primim toate surprizele vieții ne face să fim luptători sau pierzători. Avem tendința de a cădea foarte repede. Și poate că de cele mai multe ori uităm să ne învățăm lecțiile. Căutăm răspunsuri și le vrem atunci. Dar, răspunsurile vin atunci când avem nevoie cu adevărat de ele. Sau când suntem pregătiți să le înțelegem. Chiar dacă pe moment toată viața noastră este dărâmată, poate că ceea ce ni se întâmplă este ceea ce avem nevoie cu adevărat. Sună ciudat știu, dar de multe ori viața pare ciudată.

Semnele de maturitate apar atunci când accepți tot ceea ce vine. Viața trebuie luată cu tot ceea ce ne oferă ea – cu bune și cu rele. Chiar dacă ne dorim ca în viața noastră să fie doar lapte și miere, de cele mai multe ori trebuie să mai bem și fiere. Pentru a ne da seama de comorile pe care le avem deja lângă noi. De cele mai multe ori ne dorim doar să râdem și să ne bucurăm, dar este nevoie ca uneori să mai fim îngenuncheați pentru a aprecia ceea ce avem. Noi oamenii avem tendința de a ne crede invincibili și în stare de orice, dar e bine ca uneori viața să ne arate adevărata ”putere” a noastră. Poate așa ne mai smerim un pic. Greutățile vieții nu fac altceva decât să ne pregătească pentru a deveni o varianta mai bună a noastră.

Dorim din ce în ce mai mult și uneori viața ne pune pe pauză. Oricât de fericiți suntem vrem să fim și mai fericiți. Oricât de bogați suntem ne dorim să fim din ce în ce mai bogați. Oricât de frumoși și minunați suntem, ne dorim să fim și mai frumoși și mai minunați. Ne dorim să fim perfecți, dar oare dacă ajungem să fim perfecți, suntem siguri că nu ne dorim să fim nemuritori? Veșnic suntem nemulțumiți și uneori chiar avem nevoie de dușuri reci primite de la viață.

Atunci ne oprim din megalomania noastră de a ne dori din ce în ce mai mult pentru noi. Ne oprim și începem să ne punem întrebări despre noi, despre viață. Începem să ne punem de ce-uri și să căutăm răspunsuri. Și poate că ușor-ușor începem să ne smerim și să acceptăm că avem nevoie de ajutor. De ajutor divin mai ales.

Sunt momente în care te răzvrătești, momente în care spui că nu este corect ce ți se întâmplă. Dar oare noi chiar avem măsura corectidunii vieții noastre? Urlăm de durere și ne închidem sufletele în încăperi întunecate. Devenim dezechilibrați și mânioși pe ceea ce ni se întâmplă. Dar, oare nu ar trebui să ne uităm în interiorul nostru pentru a găsi răspunsurile? Suntem în stare să ne luăm de guler până și cu Dumnezeu pentru că avem senzația că nu este corect. Dar, oare ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ne-ar lua de guler?

La 36 de ani poate că sunt un pic mai matur, dar asta nu înseamnă că sunt un pic mai bun. Da, simt că nu voi mai fi același ca acum un an. Dar nu știu cum voi fi peste un an. Cred că tot ceea ce mi s-a întâmplat până acum este spre binele meu chiar dacă încă nu am aflat răspunsurile la întrebările mele. Sunt convins că tot ceea ce am experimentat până acum, m-a transformat în cel ce sunt acum. Poate că altfel eram o cu totul și cu totul altă persoană. Și nu neapărat mai bună.

Dar pot spune cu inima sinceră că până acum: ”Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”.

The post Sunt mai matur appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Unii oameni, chiar din cei pe care nu se dau două parale, trăiesc minuni în tăcere. Le știu doar ei și Dumnezeu. Viața lor stă chezășie și de multe ori minunile vorbesc pentru ei. Unii dintre voi veți spune că minunile sunt efectele științei. Dar, chiar dacă vreți să găsiți o explicație logică, nu veți reuși la toate. Unele lucruri nu pot fi explicate, ci doar trăite pentru a fi înțelese. Iar pe cei care le trăiesc nu îi veți vedea pe la televizor, dând declarații în zone de prime-time. Sau pe Facebook. Doar cei care nu înțeleg minunile întâmplate vor alege să devină vedete.

Da, chiar și în timpurile acestea se mai întâmplă minuni. Dar trebuie să ai inima caldă, să fii pregătit să le primești. Și să știi că cineva îți vorbește de acolo de sus. Nimic nu este întâmplător în viață și toate se întâmplă cu un scop. Pe care îl înțelegem mai devreme sau mai târziu. În funcție de cât de pregătiți suntem pentru a afla motivul/motivele a tot ceea ce ni se întâmplă. Da, de multe ori viața ne oferă momente de cumpănă, de multe ori viața ne trage câte un șut în față. Toate astea însă, ni se întâmplă cu un motiv pe care îl vom afla la un moment dat.

Minunile nu se întâmplă atunci când vrem noi. Rugăciunile noastre ajung acolo unde trebuie. Dar, rezolvările vin la momentul oportun și nu atunci când ne dorește inima. Dacă am înțelege că Dumnezeu nu este un tonomat în care bagi o fisă și scoți rezolvarea problemelor tale, poate că totul ar fi altfel. Efectul rugăciunilor noastre se poate vedea și peste ani. Și doar atunci să ne dăm seama că ne-au fost ascultate rugăciunile noastre. Dar, probabil atunci vom considera că nu mai aveam nevoie de ele. Vom fi siguri că totul a fost rezolvat de noi și doar de noi. Și când va veni cineva să ne deschidă ochii să vedem minunea, îl vom pune pe fugă.

În tot acest proces, uităm însă un lucru. Oare merităm să primim minuni în viața noastră? Suntem noi în măsura în care să așteptăm ca Dumnezeu sau Universul să ne îndeplinească cererile? Nu trebuie să ne răspundem cu voce tare, ci să ne ascultăm sufletul. El știe mai bine în ce fel suntem și cât de sinceri suntem în acțiunile noastre. Uneori divinitatea ne vorbește, dar noi suntem prea surzi să auzim ce ne spune. Sau nu auzim pentru că nu ne convine. Noi știm mai bine ce minuni ne trebuie și ce minuni nu ne sunt de folos. Doar noi suntem dumnezeii noștri – noi ne-am dat viață, noi ne dăm voie să respirăm, noi ne trăim clipa. Deja tot ce ține de organismul nostru ni se cuvine și suntem stăpânii absoluți ai lui.

La un moment dat cădem și cade cu noi lumea toată. Dintr-o dată totul se întoarce împotriva noastră. Începem să ne plângem de tot ce ni se întâmplă. Ba chiar ne răzvrătim și suntem gata să ne luăm de guler cu toți. Suntem puternici, chiar dacă suntem jos. Alții sunt de vină și nu noi. Atunci căutăm minunile indiferent cum se vor numi ele. Doar că uităm că atunci când ele s-au întâmplat noi le-am considerat ca pe ceva absolut normal. Și nu ne-am bucurat de ele. Când suntem la ananghie vrem să se rezolve totul. Nu rugăm, ci vrem. Și dacă nu este după vrerea noastră tragem concluzia că nu este nimeni acolo sus. Care să ne asculte rugăciunile. Oare nu au fost la un moment dat în viața noastră răscruci de drumuri? Oare nu au fost semne spre ce drum să ne îndreptăm și nu le-am băgat în seamă?

De ce atunci când suntem bine nu căutăm ”vinovații” de starea noastră de bine? Considerăm că este firesc să ne fie bine. În schimb ne aducem aminte să cerem socoteală, atunci când suntem rău și toate ni se întâmplă nouă. Atunci când dai mâna cu moartea vezi lucrurile din altă perspectivă. Dar de ce trebuie să existe un moment traumatizant care să ne schimbe percepția a ceea ce suntem cu adevărat? Atunci când îți este bine poate că ar fi cazul să deschizi larg ochii și să vezi și minunile din viața ta. Să profiți de ele – să tragi învățăminte din ele. Să te retragi în suflet și să mulțumești.

Da, uneori trebuie să ne odihnim sufletele și să ne bucurăm de minunile din viața noastră. Pentru că oricât de orbi am fi, ele se întâmplă. Probabil că dacă minunile ar apărea la televizor la ore de maximă audiență, le-am vedea. Sau dacă s-ar scrie despre ele în ziare articole de genul ”șoc și groază”, oamenii ar afla. Dar, minunile se întâmplă în liniște și în pace. Iar viața merge mai departe. Unii le văd, alții le simt și mulți le ignoră.

The post Căutăm minuni de parcă le merităm appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursa foto: youtube.com

Indiferent de cât de greu îți este sau de cât de grea este viața ta, nu uita un lucru – sunt oameni cu greutăți mai mari decât ai tu. Nu te mai plânge, nu te mai victimiza, pentru că alții ar da orice să fie în postura ta. Acceptă că trebuie să lupți pentru tine, pentru cei de lângă tine și mergi înainte. Dacă îți vine să plângi fă-o, dar după șterge-ți lacrimile și luptă. Dacă îți vine să iei o pauză și să te retragi, fă-o pentru câteva minute, ore, zile, dar după continuă-ți drumul, chiar dacă este greu. Dacă îți vine să îți părăsești soția/soțul și copiii, mai gândește-te că nimeni nu îți poate promite că după vei avea o viață mai bună – nici măcar tu.

Consideri că ai o cruce grea și nu mai reziști cu atâtea probleme pe care le ai pe cap? Atunci pune-te în locul oamenilor orbi, care toată viața lor s-au ghidat pe instincte și nu au văzut atâtea minunății ale naturii. Gândește-te la cât de greu ți-ar fi să stai țintuit într-un scaun cu rotile și să îi vezi pe cei de lângă tine alergând. Îți poți imagina lumea ta fără să auzi și să poți să vorbești? Sunt oameni care trec zilnic prin această dramă. Crezi că ei au o cruce ușoară? Și cu toate acestea continuă să lupte și să trăiască de parcă ar avea totul.

Fiecare dintre noi are crucea pe care o poate duce. Nici mai grea, nici mai ușoară. Chiar dacă noi considerăm că suntem cei mai năpăstuiți din lumea aceasta. Dacă vrei să fii fericit și ușurat, nu mai privi către cei care au totul din punct de vedere lumesc, ci spre cei care sunt mai năpăstuiți ca tine. Atunci te vei considera norocos de tot ceea ce ai. Iar oamenii ce aparent au o cruce ușoară la prima vedere, pot trăi drame în particular – nu tot timpul banii sunt cei care îți arată că lumea o duce fără griji și fără probleme.

Nu mai gândi că ai o cruce grea de dus în spate. Este viața ta și trebuie să o trăiești cu zâmbetul pe buze. Indiferent de problemele din ea. Știu că poate veți spune că este ușor să vorbesc – pentru că eu nu am probleme. Hm, poate dacă mi-ați auzi povestea mea și a celor de lângă mine nu ați mai spune asta. Dar eu și cei de lângă mine am ales să nu ne plângem – nu am rezolva nimic, ci am ales să mergem înainte, oricât de greu ne-ar fi. Uneori mai condimentăm viața noastră cu zâmbete și cu a ne sprijini unul pe altul. Și așa mergem înainte. Uneori poticnit, dar înaintăm.

Este și o poveste despre cruce și despre nemulțumirea noastră în ceea ce privește greutatea ei. Am să o las și aici:

” A fost odată un om, care rătăcea pe Pământ cu o cruce în spinare. Tot mai greu i se părea drumul și crucea tot mai grea. Mergând poticnit, acesta își îndreptă gândul către Dumnezeu și spunea așa- Dumnezeule care ești iubitor și iertător, de ce ai îngăduit să port eu crucea aceasta grea? De ce nu îmi iei povara de pe umeri? Tatăl Ceresc își îndreptă atenția către of-ul omului nostru și îl întrebă:

• Fiule ce pot face pentru tine?
• Doamne, tu care le potrivești în așa fel, încât nouă muritorilor, să ne fie mai ușor, te rog fă o minune și pentru mine
• Ce anume dorești să fac pentru tine?
• Doamne, te rog înlocuiește această cruce de pe umerii mei, cu una mai ușoară.
• Bine fiule!

În clipa următoare omul nostru se trezi în mijlocul unei încăperi plină de cruci de toate mărimile și greutățile. Tot privind prin încăpere, zări o într-un colț, o cruce mică și din lemn – era cea mai ușoară din încăpere. Dumnezeu îi spuse:

• Fiule alege din această încăpere crucea care dorești să o porți de acum încolo.
• Doamne vreau crucea aceasta mică din lemn
• Fiule, crucea pe care ai ales-o este fix crucea pe care o porți în spate. Asta este crucea ta.”

Și nu uitați că fiecare dintre noi poartă crucea pe care o poate duce. Nici mai grea și nici mai ușoară. Ca după puterile noastre.

The post Crucea mea este grea appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Postarea de astazi va fi una sentimentala, plina de multumiri pentru bunicii Iustinei si pentru oricare bunic din viata copiilor. Unii dintre copii nostri sunt norocosi ca i-au prins pe bunici in viata si ca se pot bucura de toata atentia pe care bunicii sunt in stare sa le-o dea. Nu conteaza ca nu mai pot de durerile cauzate de reumatism, sau de bolile de inima acumulate de-a lungul vietii – importanta este fericirea nepotului/nepoatei.

Orice suras al copiilor nostri ii incarca cu putere si cu dorinta arzatoare de a face totul pentru nepot. Orice ras cristalin al nepotilor ii face sa uite de griji si de problemele de sanatate. Pentru ca, de ce sa nu recunoastem bunicii sunt ingerii copiilor nostri. Uneori bunicii sunt mult mai grijulii, decat noi parintii, parinti ce suntem tot timpul pe fuga.

Multi dintre noi nu au timp sa ofere educatia copiilor lor si lasa lucrul acesta in seama bunicilor. Noi suntem norocosi ca avem 2 perechi de bunici care se ocupa exemplar de Iustina – uneori si noi ne minunam de ceea ce fac bunicii pentru ea. Nimic si nimeni pe lumea asta nu poate sa fie mai potrivit pentru copil, decat un bunic sau o bunica in preajma – asta atunci cand parintii nu sunt langa el.

Fiecare dintre noi, am avut bucuria, ca la un moment dat in brate sa fim ridicati in brate de bunici, sau macar alintati. Am ajuns ceea ce suntem astazi si datorita bunicilor nostri. Pentru bunici Iustina este ca un pansament de bucurie, ca un medicament de bucurie.

Sentimentele noastre de recunostinta nu pot fi masurate in cuvinte si nici macar in fapte. Chiar daca uneori mai gresim fata de parintii nostri, respectul si recunostinta noastra este reala. Iustina isi va da seama cat este de norocoasa cu 2 perechi de bunici plini de iubire.

The post Bunicii, dar de la Dumnezeu appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Uff, saptamana aceasta am primit doua lovituri succesive. Si nu ma refer la lovituri in adevaratul sens al cuvantului, ma refer la socurile pe care le resimti atunci cand auzi ca oameni pe care ii cunosti nu mai sunt printre noi. Si atunci incepi sa te intrebi, la ce se rezuma viata, la ce bun sa alergi incolo si incoace cu gandul ca te vei realiza si ca vei oferi copiilor tai un viitor mai bun. Asa suntem noi oamenii, alergam dupa lucruri care nu ne ajuta si uitam sa fim alaturi de cei dragi cat mai mult timp, uitam sa ne bucuram de zambetul copiilor nostri, uitam sa ne bucuram de lucrurile simple din viata noastra.

Ne complicam viata mult mai mult decat ar trebui, din simplu motiv ca asa este latura umana. Generam conflicte, ne suparam pe vorbe spuse la nervi, ridicam vocea la persoanele apropiate si uitam clipa de clipa, ca poate e ultima data cand vorbesti cu omul din fata ta. Viata e asa de scurta, oricand poti auzi de un prieten/apropiat/cunoscut ca nu mai este in viata. Oricat de putin ai interactionat cu el, disparitia lui te poate marca, prin simplu fapt ca iti dai seama cat este de efemera viata.

Ieri mi-am dat seama ca pe Maria Guraliuc o cunosteam, fie si din putinele ocazii in care am interactionat. Modul in care a disparut dintre noi este cu adevarat socant – dupa cum ii spuneam unei prietene – zambetul unui om poate ascunde adevarate traume si tragedii. Un om pe care il vezi tot timpul vesel, optimist poate ascunde un zbucium interior si o realitate crunta. Socul este cu atat mai mare, cu cat persoana care a disparut, a fost tot timpul o persoana vesela, linistita, care nu prea supara pe nimeni.

Astazi cand am deschis Facebook-ul am mai vazut o stire care m-a ingrozit. Un fost coleg de liceu a murit de cancer la stomac. Tanar si el, in jur de 29-30 de ani. S-a stins si poate ca mai avea multe de demonstrat. A lasat in urma o fetita care nu va sti cum e sa se joace cu tatal sau si o sotie care avea mai multa nevoie de el acum. Dar nu a fost vina lui – boala de care suferea nu i-a dat voie sa fie langa ele. Dumnezeu stie de ce procedeaza asa – noi nu gasim explicatii logice, dar lucrurile nu stau tot timpul asa dupa cum vrem noi. Multi din cei care l-au cunoscut mai bine, spun ca era o persoana deosebita, care nu supara pe nimeni.

Viata e scurta, o secunda de neatentie, sau o boala care iti taie firul vietii, te poate desparti de persoanele dragi. Tocmai de aceea e bine sa ne bucuram de adevaratele lucruri frumoase ale vietii – sa ne bucuram de copii nostri, de zambetul lor gingas, de oamenii dragi noua – sa cautam sa ne intalnim cat mai des cu ei, pentru ca poate maine nu ii mai poti vedea. In viata noastra trebuie sa avem grija sa lasam in urma imaginea unui om care nu a suparat pe nimeni, care a ajutat mereu si care a incercat sa isi lase amprenta buna in vietile oamenilor pe care i-a intalnit.

Dumnezeu are motivele lui pentru care ne-a creat si trimis pe pamant. Unii dintre noi au venit ca sa aline alti oamenii, altii au venit ca prin ei sa se mantuiasca altii, unuii poate ca au venit cu un plan binestabilit si in momentul in care l-au indeplinit se retrag de pe scena vietii. Dar fiecare dintre noi am fost inzestrati cu viata si atata timp cat prin noi mai curge viata, e bine sa facem ce trebuie cu ea.

Viata e scurta, traiti ca si cum fiecare zi ar fi ultima (traiti viata cu mintea), bucurati-va de cei dragi voua ca si cum ar fi ultima zi in care ii intalniti si nu in ultimul rand lasati lucrurile neimportante si negative sa treaca pe langa voi.

The post Viata se rezuma la cateva secunde appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Acum cand toti romanii cauta modalitati de a trai confortabil, Dan Puric lanseaza multe teme de gandire – de la rememorarea martirilor romani, care au luptat pentru dreptate si pentru credinta strabuna, pana la razboiul declarat impotriva prostului gust promovat de mai toate canalele tv. Intr-o perioada in care natia romana si-a pierdut identitatea si crezul national, vine omul Dan Puric care ne arata ca inca mai sunt romani adevarati, ce au curajul sa iasa in fata.

Poporul roman a fost greu incercat, de la cotropirile turcesti si pana astazi, dar si-a pastrat liniile directoare – nimeni si nimic nu a putut sa ne anihileze ca natie. Ce uitam noi, poporul roman, iar Dan Puric ne aduce aminte, este ca suntem o natie iubita de Dumnezeu si ca nu am rezistat decat datorita credintei si oamenilor care s-au sacrificat pentru tara.

Cand stai si te uiti la Dan Puric nu poti sa nu remarci timiditatea si sfiala specifica unui calugar adevarat – luptator inversunat pentru credinta si dreptate. In seara asta am vazut un om care a avut curajul sa vorbeasca despre planurile diabolice pe care “securitatea” le mai are cu noi oamenii la nivel national, a avut demnitatea sa traga un semnal de alarma poporului roman, pentru ca acesta sa se trezeasca din apatie.

Am mai spus-o de mai multe ori ca lumea la nivel mondial este controlata de o mana de indivizi carora le place sa detina puterea, dar astazi, desi Dan Puric nu a mentionat clar lucrul asta, mi-a fost clar ca am avut dreptate. Nu trebuie decat sa deschidem ochii si sa vedem ce se incearca – nu stiu cati dintre voi ati avut curiozitatea sa va intrebati de ce poporul roman este cel mai injurat popor din Europa. De ce se vad doar cetatenii etnici romani cand cele mai mari delicte sunt facute de alte natii? Sau de ce ungurii cauta sa cotropeasca Harghita si Covasna? Poate pentru unele popoare suntem un ghimpe ortodox care rezista de mii de ani pe aceleasi locuri, indiferent de uraganele care au trecut peste noi.

Romania este o tara speciala, iar frumusetea ei este cu atat mai mare cu cat injuriile la adresa ei sporesc. Si Romania va trai cat inca mai sunt apostoli care sa vorbeasca despre existenta lui Dumnezeu, despre dreptate si care sa ii adreseze un cuvant de imbarbatare atunci cand are nevoie. Iar pentru mine, in aceasta seara Dan Puric a fost un adevarat apostol contemporan al romanilor. Cu el Romania este mai puternica.

The post Dan Puric – apostolul romanilor appeared first on Durbaca Ionut Lucian.