Așa că ne punem întrebarea: oare unde am fi ajuns astăzi dacă am fi avut aceleași posibilități de circulație? Ca și în nucleul Europei dezvoltate, a oamenilor, a banilor… a ideilor?

ANSVPAR luptă pentru siguranța în trafic și povești rutiere cu final fericit de peste 12 ani. În acest timp am cunoscut sute, poate chiar mii de oameni care au trecut prin accidente de circulație. Familii distruse, părinți îngenuncheați de un sistem depășit. Copii care și-au pierdut abilitatea de a merge în niște fiare contorsionate, pe una din străzile României.

Și ne-ntrebăm cum este posibil ca peste 22.000 de oameni să fie implicați în accidente anual? De ce este nevoie ca 2000 de copii, bunici, prieteni și părinți să nu se mai întoarcă acasă? An de an, aceștia umplu rândurile unei statistici necruțătoare: străzile României sunt cimitirul românilor.

La fel ca un copil deștept, care și-a făcut un obicei din a lua note proaste, suntem membrii unei țări civilizate, dar continuăm să dezamăgim, atunci când vine vorba despre circulația rutieră. Pentru că suntem campioni.

Avem olimpici internaționali, avem sportivi recunoscuți și oameni de o valoare incontestabilă. Dar în aceeași ordine de idei, suntem și campioni europeni la morți pe carosabil. Primii pe Europa în acest top al rușinii.

De aceea am spus STOP! Nu mai vrem să ne moară viitorul României, îngropată într-o stradă îngustă, cu o singură bandă de circulație și peticită cu speranța unui  viitor mai bun.

Ștefan Mandachi a pornit o campanie și a creat o revoluție a evoluției pe carosabil, prin intermediul campaniei România vrea autostrăzi. Atunci ANSVPAR a spus răspicat #ȘÎEU.

Așa că am hotărât să ne unim forțele și să îi îndemnăm și pe cetățenii acestei țări să facă la fel. Pentru că noi nu ne  reprezentăm interesele noastre, ci strigăm durerea unei națiuni. Și vrem să arătăm că împreună suntem mai puternici.

De aceea duminică, 12 Mai, la ora 13:00 în Suceava, la 1 Metru de Autostradă din Moldova desfășurăm un eveniment inedit: Conferința de presă în scaun cu rotile.

Vom susține un eveniment în scaune rulante, că să atragem atenția asupra consecințelor grave cauzate de lipsa de infrastructură din țară. Totodată, Ștefan va prezenta proiectul film documentar la care lucrăm, primul de acest fel de la noi, prin care dorim să ecranizăm drama unei Românii care nu și-a croit drum spre viitor.

Și, poate cel mai important, vom avea prilejul de a discuta cu victimele accidentelor rutiere și familiile acestora, ca să vedem cum se simte cu adevărat viața dintr-un scaun rulant și cine sunt eroii acestei țări.

Vă așteptăm pe toți acolo! Vin #ȘÎEU!

The post Străzi vă rog! appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: playtech.ro

De ce am început așa? Pentru că dimineața am văzut știrea despre moartea lui Andrei Gheorghe. Un profesionist atunci când venea vorba despre radio. Cel puțin așa lăsa să se vadă și așa era perceput de cei mai mulți. Nu a fost unul dintre oamenii pe gustul meu în totalitate, dar nu ai cum să nu recunoști un om dedicat meseriei. A fost unul dintre oamenii din presă care nu se ferea să spună direct ceea ce îl deranja. De multe ori poate că era mult prea dur în exprimare și comportament. De aceea poate că și-a făcut și mulți ”prieteni”. Avea o gândire liberă, poate că de multe ori mult prea liberă.

Și cu toate acestea profesionistul Andrei Gheorghe era un om cu trăiri normale, calități și defecte normale. Dincolo de masca pe care o afișa, știm noi ce era în sufletul său? Pentru unii era pe gustul lor, pentru alții era doar un înfumurat. Dar, nu știu câți dintre cei ce astăzi îl deplâng, s-au gândit la viața adevărată pe care o trăia Andrei Gheorghe. La fricile pe care le avea, la dezamăgirile pe care le-a trăit, la rătăcirile pe care le-a avut de-a lungul timpului. Da, profesionistul Andrei Gheorghe era un om normal dincolo de microfoane – un om normal – cu defecte și calități.

Orice personalitate publică își asumă un anumit comportament pe care și-l ia în spate și merge mai departe. Așa cum era perceput, Andrei Gheorghe nu era o persoană comodă. Sau ca o persoană pe care o plăceai din start. Dar, dacă treceai peste duritate limbajului său găseai o serie de adevăruri. Pe care fiecare le trăia la intensitatea proprie. Sunt oameni care plac sau nu plac – pentru ei nu există cale de mijloc. Recunosc nu am fost un mare fan al lui – dar, chiar dacă nu îmbrăca cuvintele în cea mai bună exprimare, spunea lucrurilor pe nume. Da, poate că viața lui nu a fost un model pentru mine. Dar, prin modul în care știa să își facă meseria mi-a câștigat respectul.

Andrei Gheorghe a murit singur și poate că viața sa s-a încheiat așa cum a fost în majoritatea ei – în singurătate. Dar, ceea ce a spus fost lui soție arată mai mult decât simplele cuvinte: “Iubitul meu care nu mai eşti aici… rămâi doar în inimile noastre. O să spun despre tine că eşti extraordinar, că ai trăit extraordinar, ai iubit şi greşit şi făcut lucruri extraordinare. Aşa erai tu, extraordinar.. Aşa o să rămâi în memoria şi inimile noastre”. Și o spune persoana care a trăit lângă el o perioada mare de timp.

Da, omul Andrei Gheorghe nu a fost una dintre persoanele care să îmi câștige respectul total. Nici nu îl interesa să placă la toată lumea. Dar, profesionistul Andrei Gheorghe da. Nu am fost de acord cu unele dintre ideile lui, dar asta nu înseamnă că i-am pus etichete. Atunci când nu ești de acord cu un om este foarte ușor să pui etichete de orice fel, dar în același timp trebuie să ai tăria de a lua omul ca un tot. În fond și la urma-urmei nimeni nu este perfect și oamenii trebuie luați cu bune și cu rele. În interiorul său, doar el știa cu adevărat cum este. Și poate cei apropiați lui. Iar fosta lui soție a rezumat simplu și concis felul lui de a fi în intimitate. Acolo unde nu îl vedea nimeni, în afara celor dragi lui.

Profesionistul Andrei Gheorghe și-a pus amprenta pe ceea ce înseamnă radio. Pentru că și-a făcut meseria cu dedicare. Omul Andrei Gheorghe a mai exagerat în unele afirmații și comportamente, dar cine suntem noi să îl judecăm, acum, când el și-a încheiat socotelile? Fiecare și-l va aminti pe Andrei Gheorghe așa cum l-a perceput. Dar, oare câți dintre noi îl vom mai pomeni peste o perioadă de luni sau de ani?

The post Profesioniștii sunt oameni appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Săptămâna trecută a murit Stela Popescu. Și pe lângă ea au mai murit și alte persoane în România. Din păcate moartea nu alege – ia și pe cunoscut, ia și pe cel mai puțin cunoscut. Ia și pe cel bun și pe cel rău. Săptămâna trecută am observat că nici la moartea unui om nu știm să mai păstrăm umanitatea. Și că de fiecare dată căutăm cancanul din viața unui om – chiar și la moartea unui om. Indiferent de cât de necunoscut ești, la un moment dat, vei avea un om care va găsi vorbe urâte despre tine. Fiecare dintre noi avem ”prieteni” care ne așteaptă la colț. Iar pentru unii oameni, moartea celor de lângă ei este motivul de bucurie. Sună ciudat ce spun, dar, din păcate este cât se poate de adevărat.

Moartea unui om este o dramă pentru familie și pentru cei dragi lui. Iar acel om, fie că a fost bun, fie că a fost rău, nu mai poate reacționa la cuvintele urâte zise despre ei. Nu suntem oameni superiori dacă spunem despre alții care nu se mai pot apăra lucruri urâte. Empatia la români este pe ducă și din păcate așa dispare umanitatea.

Astăzi, au câștigat niște oameni premiile de la un post de radio. Și li s-au înmânat premiile. Bucuriile de pe fața lor nu a fost simulată. Și cu toate acestea au fost invidioși care din frustrare au considerat totul o făcătură. Ori din ofuscare au ales să trimită mesaje pline de ură și lipsite de orice urmă de bucurie. Puțini oameni se pot bucura de bucuriile altora. Dar, de aici și până la lansarea de acuze este cale lungă. Nu te poți bucura pentru alții – măcar nu spune cuvinte pe care ulterior nu le poți susține cu dovezi. Pentru că de cele mai multe ori nu vei da dovadă decât de frustrare și de o lipsă cronică de empatie.

Nu îți spune nimeni să sari în sus de bucurie ca și când ai câștiga tu. Dar, măcar niște felicitări câștigătorilor poți transmite. Altfel vei fi la fel ca și copilul supărăcios, care atunci când nu îi convine ceva la ceilalți copii, își ia jucăriile și pleacă acasă. Nu știu dacă ai observat, dar acel copil este întotdeauna marginalizat. Pentru că gașca știe că nu se pot baza pe el datorită invidiei și supărării sale continue. Dacă nu ai prieteni lângă tine, întreabă-te cum ai reușit treaba asta. Și gândește-te la ce cuvinte ai folosit atunci când prietenii tăi aveau bucurii sau tristeți în viața lor. Poate că atunci când trebuia să le oferi sprijinul nu ai făcut altceva decât să le spui cuvinte jignitoare pentru prietenia voastră.

Viața va merge înainte chiar dacă vei continua să te bucuri de necazurile altora, sau chiar dacă nu vei ști să îți oferi felicitările unor câștigători. Zilele vor trece și tu vei rămâne la fel. Nu vei evolua cu nimic, ci mai degrabă vei involua. Și vei crește în răutate. Iar ceilalți vor continua să își trăiască viața cu bucuriile și cu tristețile lor. Fără să te întrebe dacă ești sau nu de acord cu viața lor. Să nu te miri dacă la un moment dat te vei trezi singur între 4 pereți și cu telefonul veșnic tăcut. În viața ta nu va mai fi emoție – de niciun fel. Te vei transforma într-o stană de piatră, fără să fii capabil să empatizezi cu nimeni.

Răutatea se crește așa cum și bunătatea se cultivă prin fapte bune făcute pentru ceilalți. Încercați să nu faceți front comun cu răutatea. Când simțiți că vine, puneți pauză gurii – este de ajuns că ați avut gândul. Pentru că dacă nu vă veți pune frâne riscați să rămâneți singuri. Doar voi și cu sufletul vostru. Sunteți siguri că veți putea trăi singuri, voi cu voi?

The post Răi sau buni oamenii mor appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Rămâne soare, rămân vorbe bune, amintiri plăcute lăsate celor ce ne-au cunoscut ? Atunci am fost un suflet frumos ce a atins alte suflete, lăsând ceva în urma noastră. Suntem suflete și după trecerea noastră pe pământ doar atât va rămâne. Nu tu averi, nu tu palate, nu tu grupurile în care am activat. Doar un suflet ce va trebui să călătorească, în lumină sau în întuneric. Fiecare faptă făcută pe pământ se va reflecta atunci când noi nu vom mai fi. Fiecare vorbă spusă la momentul potrivit, ne va încărca atunci când nu vom mai putea vorbi. Fiecare zâmbet dăruit celui trist, ne va ghida în drumul nostru spre….. Spre acel ceva spre care tânjește sufletul nostru.

Suntem noi oameni care lasă doar lumină în urma noastră? Sau suntem furnizori de tristețe? Clipa finală poate veni în orice moment, fără să mai avem dreptul la o ultimă dorință. Noi suntem singurii care, în mintea noastră, amânăm momentul în care va veni. Din frică, sau dintr-o bucurie prea mare a vieții. Dar, sunt oameni care prin plecarea lor ne mai trag un semnal de alarmă. Pe moment, după care iar o luăm la galop, considerându-ne nemuritori. Sunt cazuri pe care le tot auzim. Moartea se plimbă în stânga noastră, sau în dreapta noastră. Parcă ne dă târcoale, luând când pe unul, când pe altul. Fără să anunțe, fără să trimită scrisori de programare. Vine și doar atât. Nu te întreabă dacă ești pregătit.

Și atunci îți dai seama că este prea târziu pentru cei care nu mai sunt. Tu încă mai ai timp – asta dacă nu uiți până mâine că ești muritor. Se duc tineri, se duc bătrâni, se duc copii. Și se tot duc lăsând în urma lor goluri. Care nu se vor umple vreodată. Pentru că fiecare suntem unici și ne lăsăm dâra de lumină sau de întuneric. Puțin câte puțin ne putem pregăti pentru călătoria noastră finală. Dacă conștientizăm că mai devreme sau mai târziu se va sfârși. Sună deprimant, știu. Și totuși viața este atât de scurtă.

De când bunicul meu și-a terminat călătoria în lumea asta, mi-a rămas în minte ultimele clipe ale lui. În ultimele lui zile bunicămiu a întrebat pe cei ce aveau grijă de el – ”ați dat de mâncare tinerilor care mă așteaptă afară?”. Afară nu aștepta nimeni din cei ce pot fi văzuți. Și la un moment dat tot trăgea cu mâinile ca și cum s-ar fi agățat de o sfoară. Și spunea ”vreau să mai trag de firul ăsta de ață, dar s-a terminat”. Pentru mine cele de mai sus au rămas adânc întipărite în minte. Pentru că în ultimele noastre momente nu mai avem timp nici măcar de regrete.

Viața este frumoasă, dar foarte scurtă. Așa că poate ar fi bine ca, din când în când să ne mai gândim la propriul nostru final. Pentru că finalul nostru va fi individual. Doar noi și conștiința noastră. Fie că suntem cunoscuți, fie că suntem anonimi. Finalul este aproximativ la fel la fiecare. Uneori mai dur, alte ori mai lin. Ce rămâne după noi poate fi lumina aducerii aminte, sau întunericul uitării. De noi depinde dacă în călătoria noastră sădim lumină sau întuneric. Dacă ne vom analiza viața din când în când vom ști dacă oferim căldură celor de lângă noi. Sau le luăm din bucuria de a trăi. Și vom ști ce avem de făcut. Fiecare în dreptul lui.

Tu te-ai întrebat vreodată ce lași în urma ta? Dacă nu, poate că este timpul să te întrebi. Încă nu e târziu să schimbi ceva.

The post Ce rămâne după noi appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

A fost momentul în care mi-am schimbat modul de a vedea viața și tot ceea ce aveam. Dacă vreți a fost momentul în care am realizat că oricând se poate să se vorbească despre noi la trecut. Diferența  dintre viață și moartea nu este în mâna noastră. Am avut atât de mulți oameni pe care i-am cunoscut și care s-au dus când aveau toată viața înainte, încât pot spune că tinerețea nu este o garanție că mai avem mult de trăit. Poți ieși din casă dimineața și să fii văzut ultima dată în viață. Pare trist știu, dar sunt atât de multe exemple.

Poate dacă în 2003 nu treceam prin această experiență traumatizantă astăzi aș fi fost altul. Dar, momentele acelea în care am fost între viață și moarte m-au făcut să mă schimb. Ceea ce am simțit în acele momente m-au făcut să realizez că suntem mici, dar mici de tot. Cu pretenții de uriași și de stăpâni pe viața noastră. Au fost momentele hotărâtoare ale vieții mele. Și nu de puține ori îmi revin în minte ca și cum le-aș retrăi. Momente în care doar o minune a făcut să mai fiu astăzi în viață.

Pasiunea mea a fost aproape să îmi aducă sfârșitul. Am ieșit să joc fotbal și la un moment dat am sărit la cap cu unul dintre adversari. Acesta m-a răsturnat în aer și am căzut în cap pe ciment. În urma impactului am avut pierdută conștiința timp de 20 de minute după spusele celor cu care jucam fotbal. Dar, deși nu eram conștient auzeam tot ce se vorbește lângă mine. Deși eram cufundat într-un întuneric nu eram speriat. Ba chiar era un întuneric care mă liniștea și care mă făcea să fiu împăcat. În același timp eram învăluit de un sentiment de dragoste și de căldură care creștea în intensitate. Când ești în acea stare trăiești niște lucruri pe care dacă le-ai povesti, oamenii te-ar considera nebun. Așa că le voi ține pentru mine. Nu acesta este scopul postării.

După ce mi-am revenit și am ajuns la spital, neuro-chirurgul care m-a tratat mi-a zis că am avut mare noroc. Pentru că, în urma căzăturii, sângele nu a rămas în cutia craniană, ci s-a format un edem sub-cutanat. Poate că și de asta, atunci când am făcut radiografia la cap, îmi apărea că am fractură de la frunte până la baza capului. Eu asta am luat-o ca pe un semn trimis de Dumnezeu. A fost un moment de cotitură. Atunci am realizat că deși ne place să îl negăm pe Dumnezeu el este lângă noi atunci când avem nevoie reală de noi. Chiar dacă nu îi cerem ajutorul.

Dacă am conștientiza faptul că oricând se poate vorbi de noi la trecut, poate că am fi altfel. Mai atenți la acțiunile noastre, la modul nostru de a fi. Acum depinde și de fiecare în parte. Și de filosofia fiecăruia de a vedea viața. Dar, e bine ca din când în când să nu ne mai considerăm nemuritori. Și să fim mai cu băgare de seamă. La noi și la cei de lângă noi. Granița dintre noi cei vii și noi cei morți este așa de fină încât o secundă poate însemna despărțirea noastră de ceea ce înseamnă viață. Am trăit-o pe propria piele așa că știu ce spun – moartea poate veni oricând. Eu am mai primit niște timp. Dacă voi ști să îl fructific voi vedea la finalul vieții. Fiecare dintre noi primim timp – mai mult sau mai puțin. Și când se fluieră de final ar trebui să fim câștigători.

Trăiți-vă viața frumos ca și cum ar fi ultima zi pe pământ. Gândiți-vă la ce amintiri lăsați în urma voastră.

”Căci moartea nu există, și ce numești tu moarte/ E-o viață altfel scrisă în sfânta firii carte.” – Mihai Eminescu

The post Am dat mâna cu moartea appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursa foto: promotor.ro

În fiecare zi pe care o petrec pe drumurile din Iași, trebuie să întâlnesc un șofer care în inconștiența lui să facă depășiri la limită, să treacă pe culoarea galben/roșie a semaforului, să meargă mult peste limita de viteză. Dacă intrăm pe grupurile de profil din oraș sunt mulți oameni care întreabă dacă sunt radare în oraș. Și mai ales unde sunt amplasate. Nu iau apărarea Poliției Rutiere – dar prezența lor stopează multe din pornirile noastre de vitezomani sau de regi ai șoselelor. Și poate că prezența lor pe străzi ne face să ajungem înapoi acasă sănătoși.

Știu, veți spune că drumurile sunt proaste, că nu este infrastructură. Dar, totuși multe din accidentele produse în Iași sunt din vina inconștienței șoferilor. Fiecare dintre noi, atunci când suntem la volan, este bine să fim preventivi. Să nu ne ghidăm pe principiul ” nouă nu ni se poate întâmpla”. Aseară a murit un om nevinovat, iar alții sunt în spitale în stare gravă. Asta, din cauza inconștienței unui alt șofer care, pe lângă faptul că era băut, a mers și cu viteză. Altfel acul de la vitezometru nu se bloca la 155 km.

Discuția este complexă, dar am să vă povestesc despre un accident în care am fost implicat la începutul acestei luni, chiar pe 1 martie. Dap, la mine primăvară a venit cu un accident. O clipă de neatenție, un pic de zvâc din partea celuilalt șofer, o stradă îngustă și accidentul a fost gata. Nici nu mai contează a cui a fost vina – legea ne dădea dreptate ambilor șoferi. Unele articole din Codul Rutier îmi dădeau dreptate mie, alte articole îi dădeau dreptate lui. Am întrebat 10 persoane a cui este vina. Nu au coincis părerile – în sensul de a fi unanimitate. Dar, toată bătăia de cap de după impact nu mai era, dacă exista un pic de prevenție și din partea mea și din partea celuilalt șofer.

Gândiți-vă la cât de zguduiți vă simțiți la o ștergere, sau la o mică tamponare, produse la o viteză de 30 km/h. Oare cum ar fi la un impact de 60 km/h? Am fost zguduit în câteva tamponări ușoare, unele din vina mea, altele din vina altora. Vă spun că atunci, nu vă mai gândiți la cine este vinovat. Nici măcar nu este așa de important. Importantă este starea de disconfort creată și alterarea stării de sănătate. Tablele se repară, dar o clipă de neatenție și inconștiență la volan, îți pot transforma viața într-un chin. Ție și altor familii implicate.

Fostul meu instructor auto avea o vorbă: ”Ionuț, cât vei fi la volan, trebuie să ai privirea la 360 de grade. Și să îi păzești tu pe alții. Așa vei ști că ai șanse mai mari să nu intri pe ușa casei tale cu picioarele înainte”. Ceasul rău, pisica neagră pot fi evitate cu un pic de prudență și responsabilitate la volan. Iar atunci când ne urcăm la volan să ne gândim că și alte familii vor să ajungă acasă întregi, ca și noi. Oricât de mult ne-am grăbi, nu merită să ne asumăm niște riscuri inutile. Iar atunci când vezi un tănău pe stradă, lasă-l să se ducă. Nu îți pune mintea cu el. Dacă el nu ține la viața lui, ține măcar tu la a ta.

Atunci când se înăsprește Codul Rutier sărim ca arși. Dar, poate că multe din modificările făcute sunt tot pentru siguranța noastră în trafic. Anul trecut în România au murit 1700 de oameni și au fost răniți 7500 în accidente rutiere. Sunt aproape 10.000 de oameni care au avut de suferit pe șoselele din România. Plus familiile tuturor celor implicați. Oare merită atâta grabă? Oare merită să trecem cu viteză de peste 30-40 km peste limita admisă și să ne punem viața în pericol?

Să nu mai dăm vina că ăla are numere de BT,VS,NT, etc. Să nu ne mai considerăm noi singurii șoferi profesioniști și cu experiență. Iar toți ceilalți trebuie să ne dea nouă prioritate pe aceste considerente. Să începem să respectăm regulile de circulație de pe străzile din Iași. Să ne asigurăm când facem depășirile și să nu ne bazăm că se va feri cel din fața noastră, sau de pe contrasens. Să nu mai forțăm semafoarele și să ne punem centura de siguranță. Să nu mai vorbim la telefon în timp ce șofăm. Dacă am băut să știm că și taxiul este o variantă de luat în calcul. Și să învățăm că oricât de incisivi am fi la volan, oricât de mult am merge pe liniile de tramvai și am forța reintrarea pe bandă tot cam în același timp ajungem. Diferența între cei care se grăbesc și ceilalți este de 10 -15 minute. Merită?

The post Cum se moare în accidente rutiere la Iași… appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursa foto: www.dianora.ro

Atunci când lucrurile nu merg așa cum ne dorim, căutăm să găsim soluțiile noastre. Și de aici apare stresul, apare neîmplinirea și nu în cele din urmă, apare răzvrătirea. Uităm prea repede că suntem trecători prin lumea asta mare. Dacă vreți putem să ne considerăm frunze purtate de vântul vieții pe drumuri care mai de care mai diverse. Unii dintre noi suntem atât de absorbiți de persoana noastră, încât uităm că undeva în viața noastră, hazardul poate să ne schimbe cursul destinului la 180 de grade.

Când eram mai mic, adolescent, aveam un obicei ciudat la acea vreme, dar pe care, uneori îl mai păstrez și acum. Atunci când totul pare că ne merge ca pe roate, atunci când simțim că pierdem contactul cu pământul și ne credem persoane importante, ar fi bine să încercăm să ne plimbăm prin cimitir. Sună ciudat, dar mă refer la acel tip de plimbare contemplativă. Când ne aruncăm ochii pe crucile mormintelor. Vom fi surprinși ca, din câteva date de naștere și date ale morții să aflăm că pentru unii oameni viața a fost prea scurtă, iar pentru alții prea lungă.

Natura noastră umană, ne face să credem și la vârste înaintate – de la 65-70 de ani, în sus că suntem nemuritori. Acea stare de nemurire care vine dintr-o inconștiență sau dintr-o dragoste prea mare de viață. Niciunul dintre noi, oamenii, nu își dorește să moară. Asta este clar. Dar vedem în jurul nostru cum oameni de toate vârstele se duc. Și tineri și copii și bătrâni. Și cu toate acestea ne credem în continuare nemuritori și stăpâni ai propriei noastre vieți.

Știți ce se poate întâmpla după o plimbare pe aleele unui cimitir? E foarte posibil să ne trezim la realitate. Și nu la realitatea creionată de noi, în slăbiciunea noastră. Atunci când vezi datele de pe crucile mormintelor, îți dai seama că în unele familii se trăiesc drame. Trei cruci mi-au rămas în minte, după o plimbare în cimitir. O cruce a unui mormânt în care era un copil de 1 lună de zile și două cruci ale unui el și ea – care se născuseră amândoi în luna noiembrie și de murit, au murit amândoi în luna noiembrie, la diferență de câteva zile, în același an. Unii vor spune că este o conincidență, dar dacă suntem sinceri, putem vedea dincolo de coincidență.

O plimbare în cimitir, fie și în pas alert, pentru cei mai slabi de inimă, poate să ne aducă cu picioarele pe pământ și să ne facă să luăm lucrurile treptat. Și tot timpul să nu uităm că suntem muritori și suntem datori cu o moarte. Care vine la unii mai devreme, la alții mai târziu. Dar întotdeauna vine.

Și după o plimbare în cimitir veți fi un pic mai speriați, dar relaxați și cu o altfel optică în ceea ce privește viața voastră.

The post Relaxarea din cimitir appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Avea ceva care îl făcea special. Poate modul lui de a interpreta şi de a intra în pielea personajelor. Sau poate că simţul umorului pe care îl simţeai doar uitându-te la el. Avea şi sare şi piper. Nu cred că exagerez când spun că mulţi dintre noi, am crescut cu grupul Divertis şi că mulţi dintre noi am râs la glumele lui Ioan Gyuri Pascu.

Dar, se pare că mortea este fascinată de umor şi a vrut să aibă propriul furnizor de glume bune. Şi s-a gândit să îl ia pe Ioan Gyuri Pascu dintre noi. Lăsându-ne mai trişti, mai lipsiţi de umor. Scena stand-up comedy va fi de astăzi mai săracă şi mai fără sare şi piper. Dacă toţi oamenii de stand-up comedy, ar avea 10% din Ioan Gyuri Pascu, probabil că sălile ar fi arhipline şi mai mari.

Îmi aduc aminte de un episod, din 2005, când o parte din grupul Divertis a avut spectacol la Iaşi. Şi s-au cazat la Unirea, acolo unde eram recepţioner. Şi îmi aduc aminte că, într-o seară, Ioan Gyuri Pascu nu avea somn şi a coborât în holul recepţiei, să mai stea de vorbă cu “drăguţii de la recepţie”. Aşa era el, un om simplu, fără ifose de vedetă. Şi asta m-a frapat atunci – simplitatea pe care o arăta şi modul prin care se făcea plăcut oamenilor. Nici nu mai ştiu despre ce am vorbit în acea noapte, dar ştiu că am stat de vorbă 2 ore, care au trecut ca gândul. Ceea ce mi-a rămas în minte a fost simplitate lui si poate tristeţea pe care uneori nu reuşea să şi-o ascundă. În seara-noaptea aceea, Ioan Gyuri Pascu, spunea că umoriştii sunt oameni normali, cu tristeţi normale şi cu drame pe care trebuie să le ascundă când intră pe scenă.

Astăzi, când se caută senzaţionalul şi lucrul care vinde şi face audienţă, moartea lui Ioan Gyuri Pascu, aproape că a trecut neobservată. A ieşit din scenă fără să primească aplauzele pe care le merită. Au fost scrise articole în presa centrală, pentru a anunţa decesul lui şi pentru a-i prezenta o scurtă biografie. Poate că merita mai mult, dar în timpul de astăzi, moartea lui a fost banală şi nu aducea audienţă, pentru a fi tratată mai amplu. Dacă Ioan Gyuri Pascu murea într-un mod dramatic, demn de filmele poliţiste, probabil că avea dedicate emisiuni şi la televiziunile centrale.

Din păcate moartea nu alege. Pentru ea nu contează dacă eşti bogat, sărac. vedetă, un om simplu, umorist sau altfel de artist. Nu ştii când vine şi nu ştii cum te găseşte. Pentru că moartea nu are timp să aştepte. Nici măcar un număr de umor prezentat de Ioan Gyuri Pascu. Ea vine, te ia şi pleacă. Şi astăzi a venit şi a luat un om care ne aducea buna-dispoziţie.

Dumnezeu să te ierte Ioan Gyuri Pascu!

The post Morţii îi place umorul appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Nu e nimic mai dureros decat plecarea unui copil dintre noi, inainte de a cunoaste toate frumusetile vietii. Stai si te intrebi de ce o boala necrutatoare ataca copii, aceste fiinte inocente. Alexandra a fost unul din copii care nu au reusit sa se bucure de copilarie, care au duse lupte sisifice cu o boala necrutatoare. Incercarile disperate ale parintilor de a o tine langa ei au fost eroice. Dar uneori planurile lui Dumnezeu nu coincid cu ale noastre.

Chiar daca Alexandra nu mai este, povestea si lupta ei, ar trebui sa reprezinte lectii de viata pentru noi toti. Sanatatea nu este un drept al nostru, este un dar de la Dumnezeu, pentru care trebuie sa multumim continuu. Pentru cei care au copii trebuie sa ii priveasca ca  pe un dar si sa se roage pentru sanatatea lor.

Pretuiti sanatatea asa cum Alexandra ar fi vrut sa o aiba, aveti grija de cei de langa voi si nu lasati norii sa va acopere. Luati tot ce este mai bun de la viata si nu uitati sa multumiti in fiecare zi pentru sanatatea voastra si a familiei voastre.

Dumnezeu sa te ierte Alexandra si sa te aseze acolo unde meriti – in ceata Lui de ingeri!

The post In memoria Alexandrei appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Uff, saptamana aceasta am primit doua lovituri succesive. Si nu ma refer la lovituri in adevaratul sens al cuvantului, ma refer la socurile pe care le resimti atunci cand auzi ca oameni pe care ii cunosti nu mai sunt printre noi. Si atunci incepi sa te intrebi, la ce se rezuma viata, la ce bun sa alergi incolo si incoace cu gandul ca te vei realiza si ca vei oferi copiilor tai un viitor mai bun. Asa suntem noi oamenii, alergam dupa lucruri care nu ne ajuta si uitam sa fim alaturi de cei dragi cat mai mult timp, uitam sa ne bucuram de zambetul copiilor nostri, uitam sa ne bucuram de lucrurile simple din viata noastra.

Ne complicam viata mult mai mult decat ar trebui, din simplu motiv ca asa este latura umana. Generam conflicte, ne suparam pe vorbe spuse la nervi, ridicam vocea la persoanele apropiate si uitam clipa de clipa, ca poate e ultima data cand vorbesti cu omul din fata ta. Viata e asa de scurta, oricand poti auzi de un prieten/apropiat/cunoscut ca nu mai este in viata. Oricat de putin ai interactionat cu el, disparitia lui te poate marca, prin simplu fapt ca iti dai seama cat este de efemera viata.

Ieri mi-am dat seama ca pe Maria Guraliuc o cunosteam, fie si din putinele ocazii in care am interactionat. Modul in care a disparut dintre noi este cu adevarat socant – dupa cum ii spuneam unei prietene – zambetul unui om poate ascunde adevarate traume si tragedii. Un om pe care il vezi tot timpul vesel, optimist poate ascunde un zbucium interior si o realitate crunta. Socul este cu atat mai mare, cu cat persoana care a disparut, a fost tot timpul o persoana vesela, linistita, care nu prea supara pe nimeni.

Astazi cand am deschis Facebook-ul am mai vazut o stire care m-a ingrozit. Un fost coleg de liceu a murit de cancer la stomac. Tanar si el, in jur de 29-30 de ani. S-a stins si poate ca mai avea multe de demonstrat. A lasat in urma o fetita care nu va sti cum e sa se joace cu tatal sau si o sotie care avea mai multa nevoie de el acum. Dar nu a fost vina lui – boala de care suferea nu i-a dat voie sa fie langa ele. Dumnezeu stie de ce procedeaza asa – noi nu gasim explicatii logice, dar lucrurile nu stau tot timpul asa dupa cum vrem noi. Multi din cei care l-au cunoscut mai bine, spun ca era o persoana deosebita, care nu supara pe nimeni.

Viata e scurta, o secunda de neatentie, sau o boala care iti taie firul vietii, te poate desparti de persoanele dragi. Tocmai de aceea e bine sa ne bucuram de adevaratele lucruri frumoase ale vietii – sa ne bucuram de copii nostri, de zambetul lor gingas, de oamenii dragi noua – sa cautam sa ne intalnim cat mai des cu ei, pentru ca poate maine nu ii mai poti vedea. In viata noastra trebuie sa avem grija sa lasam in urma imaginea unui om care nu a suparat pe nimeni, care a ajutat mereu si care a incercat sa isi lase amprenta buna in vietile oamenilor pe care i-a intalnit.

Dumnezeu are motivele lui pentru care ne-a creat si trimis pe pamant. Unii dintre noi au venit ca sa aline alti oamenii, altii au venit ca prin ei sa se mantuiasca altii, unuii poate ca au venit cu un plan binestabilit si in momentul in care l-au indeplinit se retrag de pe scena vietii. Dar fiecare dintre noi am fost inzestrati cu viata si atata timp cat prin noi mai curge viata, e bine sa facem ce trebuie cu ea.

Viata e scurta, traiti ca si cum fiecare zi ar fi ultima (traiti viata cu mintea), bucurati-va de cei dragi voua ca si cum ar fi ultima zi in care ii intalniti si nu in ultimul rand lasati lucrurile neimportante si negative sa treaca pe langa voi.

The post Viata se rezuma la cateva secunde appeared first on Durbaca Ionut Lucian.