Am dat mâna cu moartea

Oamenilor le este frică de moarte. Pe bună dreptate. Este o frică ce ne paralizează atunci când aducem în discuție acest subiect. Și de cele mai multe ori îl evităm. Îl considerăm un subiect tabu și trecem repede peste el. Poate și pentru că suntem tineri, sau poate că pur și simplu ne place viața prea mult. Dar, fraților lucrul acesta se întâmplă și niciodată nu putem să fim siguri că trăim 60-70-80 de ani. O fracțiune de secundă poate face diferența între noi cei vii și pasul final. Postarea de astăzi nu este o postare depresivă. Nici pe departe. Ci una plină de recunoștință. Pentru că acum ceva timp am dat mâna cu moartea.

Am dat mâna cu moartea

A fost momentul în care mi-am schimbat modul de a vedea viața și tot ceea ce aveam. Dacă vreți a fost momentul în care am realizat că oricând se poate să se vorbească despre noi la trecut. Diferența  dintre viață și moartea nu este în mâna noastră. Am avut atât de mulți oameni pe care i-am cunoscut și care s-au dus când aveau toată viața înainte, încât pot spune că tinerețea nu este o garanție că mai avem mult de trăit. Poți ieși din casă dimineața și să fii văzut ultima dată în viață. Pare trist știu, dar sunt atât de multe exemple.

Poate dacă în 2003 nu treceam prin această experiență traumatizantă astăzi aș fi fost altul. Dar, momentele acelea în care am fost între viață și moarte m-au făcut să mă schimb. Ceea ce am simțit în acele momente m-au făcut să realizez că suntem mici, dar mici de tot. Cu pretenții de uriași și de stăpâni pe viața noastră. Au fost momentele hotărâtoare ale vieții mele. Și nu de puține ori îmi revin în minte ca și cum le-aș retrăi. Momente în care doar o minune a făcut să mai fiu astăzi în viață.

Pasiunea mea a fost aproape să îmi aducă sfârșitul. Am ieșit să joc fotbal și la un moment dat am sărit la cap cu unul dintre adversari. Acesta m-a răsturnat în aer și am căzut în cap pe ciment. În urma impactului am avut pierdută conștiința timp de 20 de minute după spusele celor cu care jucam fotbal. Dar, deși nu eram conștient auzeam tot ce se vorbește lângă mine. Deși eram cufundat într-un întuneric nu eram speriat. Ba chiar era un întuneric care mă liniștea și care mă făcea să fiu împăcat. În același timp eram învăluit de un sentiment de dragoste și de căldură care creștea în intensitate. Când ești în acea stare trăiești niște lucruri pe care dacă le-ai povesti, oamenii te-ar considera nebun. Așa că le voi ține pentru mine. Nu acesta este scopul postării.

După ce mi-am revenit și am ajuns la spital, neuro-chirurgul care m-a tratat mi-a zis că am avut mare noroc. Pentru că, în urma căzăturii, sângele nu a rămas în cutia craniană, ci s-a format un edem sub-cutanat. Poate că și de asta, atunci când am făcut radiografia la cap, îmi apărea că am fractură de la frunte până la baza capului. Eu asta am luat-o ca pe un semn trimis de Dumnezeu. A fost un moment de cotitură. Atunci am realizat că deși ne place să îl negăm pe Dumnezeu el este lângă noi atunci când avem nevoie reală de noi. Chiar dacă nu îi cerem ajutorul.

Dacă am conștientiza faptul că oricând se poate vorbi de noi la trecut, poate că am fi altfel. Mai atenți la acțiunile noastre, la modul nostru de a fi. Acum depinde și de fiecare în parte. Și de filosofia fiecăruia de a vedea viața. Dar, e bine ca din când în când să nu ne mai considerăm nemuritori. Și să fim mai cu băgare de seamă. La noi și la cei de lângă noi. Granița dintre noi cei vii și noi cei morți este așa de fină încât o secundă poate însemna despărțirea noastră de ceea ce înseamnă viață. Am trăit-o pe propria piele așa că știu ce spun – moartea poate veni oricând. Eu am mai primit niște timp. Dacă voi ști să îl fructific voi vedea la finalul vieții. Fiecare dintre noi primim timp – mai mult sau mai puțin. Și când se fluieră de final ar trebui să fim câștigători.

Trăiți-vă viața frumos ca și cum ar fi ultima zi pe pământ. Gândiți-vă la ce amintiri lăsați în urma voastră.

”Căci moartea nu există, și ce numești tu moarte/ E-o viață altfel scrisă în sfânta firii carte.” – Mihai Eminescu

Lasă un răspuns