Suferința aduce fericire și de multe ori m-am întrebat de ce oamenii ce trec prin greutăți au puterea de a zâmbi. Asta până weekendul trecut, când am aflat răspunsul la multe din întrebările mele legate de acest subiect. Suferința aduce fericire nu este doar o maximă a unui renumit guru – este un fapt ce se întâmplă zi de zi. Dacă nu mă credeți, gândiți-vă la cele mai grele zile pe care le-ați avut și la cum v-ați simțit după ce au trecut.

Da, zilele în suferință te sfâșie în mii și mii de bucăți. Da, perioadele negre din viața fiecăruia dintre noi, ne fac să nu mai fim funcționali și să ne dorim doar să stăm retrași într-un colț. Eventual, un colț pe care să nu îl știe prea multă lume. Și da, în acele zile, de cele mai multe ori ești doar tu și cu suferința, sau cel mult unul, doi oameni stau lângă tine, în suferință.

Ați încercat vreodată să stați în suferință alături de cel ce e căzut? Ați încercat să simțiți ceea ce simte cel care este în genunchi? Ați încercat doar să stați lângă un om suferind? Dacă da, sunteți eroi. Pentru că de cele mai multe ori cu toții fugim de suferință și implicit de oamenii care suferă. În mintea noastră, a oamenilor, suferința are întotdeauna un aspect negativ și nu de eliberare. Iar să stăm alături de cel care suferă nu intră în visele noastre – ce să mai vorbim de a lua o parte din suferința celuilalt asupra noastră….

Prin suferind te poți încărca

Omul suferind este un om rănit – rănit de boală, rănit de alți oameni care l-au îndepărtat, rănit de lipsa dragostei celorlalți. Da, un om suferind nu este cea mai plăcută companie și de cele mai multe ori te încarcă cu sentimente apăsătoare. Și da, lângă omul suferind nu prea îți vine să dai petrecere. Dar, un minut petrecut lângă un om aflat la nevoie, te poate ajuta să înțelegi mai bine ceea ce ai. Și din ceea ce ai să dai și lui. Vorbesc despre sentimentele de bucurie pe care tu le ai – dă-i și lui din energia ta pozitivă, spune-i un cuvânt bun.

De cele mai multe ori oamenii aflați ”în boli nevăzute” sunt evitați pentru că nu sunt înțeleși. Sufletul unui astfel de om este sfâșiat în mii și mii de bucățele. Oare pentru care bucățică din sufletul lui ești și tu răspunzător? Astfel de oameni au nevoie doar de iubire, ei nu cer mai mult. Pentru că din iubire ești iau energia să se ridice din genunchi, să se scuture de praf și să se ambiționeze să revină la starea lor. Mai buni, mai puternici, mai iubitori.

Spuneam că weekendul trecut am înțeles că suferința aduce fericire. Pentru că în periplurile noastre am ajuns în locuri pline de fericire, pe care o simțeam prin toți porii. Iar în locurile alea și-au dus viața oameni ce au suferit cumplit și au iubit sufletele oamenilor nespus. Fiecare petec de pământ din acele locuri te încărcau cu o stare de bine și de liniște pe care o porți și peste zile.

Adu bucurie nu suferință

Ce ar fi dacă fiecare dintre noi am fi aplecați spre a aduce bucurie peste tot pe unde mergem? Da, e greu când ți se spune un cuvânt greu în față să spui un cuvânt bun. Dar, măcar tu spune din prima doar cuvinte bune. Când vezi un om trist, doar du-te la el și îmbrățisează-l, fără să îi spui nimic. Pentru că sufletele pot simți dincolo de cuvinte. Nu trebuie să ții discursuri, ci doar mângâie acolo unde vezi că sufletul suferă.

Am întâlnit oameni pe care viața i-a pus de nenumărate ori în situații dificile. Iar acei oameni au reușit să se ridice ori de câte ori viața le-a pus piedică. Și de cele mai mult ori, oamenii aceștia au un suflet atât de bun, încât chiar și atunci când sunt în suferință se gândesc la cei de lângă ei. Pentru că oamenii aceștia au fost atât de jos, încât acum știu să se bucure de fiecare lucru minor din viața lor.

Suferința aduce fericire, iar lacrimile unui om căzut pot fi șterse de fiecare dintre noi. Doar să vrem să putem. Nu mai puneți și voi răni în sufletele celor afalți în suferință. Nu mai evitați astfel de oameni. Nu îi mai fugăriți de lângă voi. Nu vă faceți că nu vedeți durerea lor. Întindeți-le o mână – pentru ca oamenii aceștia au nevoie doar de iubire pentru a renaște.

Câștigați suflete

Gândiți-vă cum ar fi să puteți să câștigați suflete. Să puteți să ridicați oamenii din zona cea mai neagră a vieții lor. Da, implică un efort emoțional imens, implică uneori și tăierea voii proprii, dar ceea ce veți avea de câștigat va fi etern. Nu fugăriți sufletele, apropiați-le, nu le biciuți cu atitudini de om rece, ci încălziți-le cu îmbrățișări venite din inimă. Nu trebuie să faceți mai mult decât să fiți acolo, doar să fiți!

The post Suferința aduce fericire appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: relife.ro

Sunt momente în viață care nu te omoară, doar te dau de toți pereții. Și acele momente te schimbă. De fapt nu ai cum să rămâi același, atunci când treci prin suferință. Sau atunci când toate punctele tale de echilibru o iau razna. Vorba aceea ”ce nu te omoară, te face mai puternic” de cele mai multe ori te face să nu îți pierzi speranța. Da, sunt momente și întâmplări care te spintecă de-a dreptul. Și oamenii încep să se întrebe ce este cu tine. Ce ai pățit, de ce nu mai ești același…. Unii cred că ”te-ai ajuns”.

Tu nu faci altceva decât să îți activezi ”carapacea” de țestoasă, care să te protejeze de alte lovituri. Schimbarea ta vine din faptul că tot timpul stai în gardă, pregătit de ce mai vine. Deși nu poți să știi dacă te va mai ”lovi” ceva sau nu, preferi să stai încordat – măcar să nu fii dat de tot de pe traiectorie. Simți că pierzi controlul și acela e momentul în care instinctul de conservare își intră în rol. Îți economisești energia doar pentru ce este cu adevărat important pentru tine și cei dragi ție.

Treptat tot ce te înconjoară trece în planul doi. Fie că vorbim despre oameni sau situații. Și te încurajezi prin faptul că ”Dumnezeu nu îți dă mai mult decât poți duce”. Te ridici, încerci să te echilibrezi, să ajungi din nou la acel tu dinainte. Dar îți dai seama că te-ai schimbat, îți dai seama că nu mai ai cum să fii același. Mai ales după întâmplările prin care ai trecut. Unora poate li se pare că nu aveai motive să suferi, dar doar tu și cei dragi ție știți prin ce focuri ați trebuit să treceți.

În acele momente nu simți decât nevoia de a te cufunda în liniște. În liniștea casei tale. Indiferent de cum te vor considera ceilalți. Chiar dacă unii vor spune despre tine că ești aerian sau cu nasul pe sus. Tu știi însă că ai nevoie doar de liniște pentru ați găsi echilibru și starea de bine. Tu și cei dragi ție. Cauți să îți descarci sufletul, dar în același timp cauți să nu îi încarci pe ceilalți cu problemele tale. E un paradox în starea ta – ba ai vrea să vorbești despre greutățile tale, ba ai vrea să nu știe nimeni. Din frica de a nu te deschide prea mult.

Și totuși, ceea ce ai trăit pe propria piele nu poate fi înțeles de ceilalți. Îți dai seama că puțini au fost cei care au vrut să te ajute cu adevărat. Îți dai seama că ai fost în planurile a unor oameni puțini, din cei apropiați ție. Nu știi ce poate să doară mai tare – faptul că ai trecut prin întâmplări dure, sau faptul că ți-ai dat seama pentru cine contezi cu adevărat. Realizezi că nu ești singurul care s-a schimbat. Îți iei cojocul durerilor în spate și conștientizezi că nu vei mai fi același om.

Nu îți rămâne decât să iei viața de braț și să mergi mai departe. Chiar dacă în urma ta, picură sânge din rănile ce încă nu sunt cicatrizate. Te amăgești că timpul va fi cel ce va vindeca totul. Te ridici și mergi mai departe singur, iar pe drumul tău se vor alătura ție doar cei care vor vrea să îți fie alături. Simți că nu mai ai puterea să cauți simpatia și prietenia celorlați. Te-ai schimbat și realizezi că singurii pentru care merită să lupți sunt cei din proxima ta intimitate. Restul vin și pleacă. Fiecare cu acele multe cicatrici. În viața asta puțini vor fi cei care vor vrea să înțeleagă prin ce treci sau să încerce să îți aline durerile.

Aceia se numesc PRIETENI. Care vor rămâne lângă tine indiferent cât de mult te schimbă greutățile care vin în viața ta. Chiar îți dai seama că te-ai schimbat. Și parcă nici nu îți mai pasă dacă oamenii te vor considera aerian, cu nasul pe sus, sau că te-ai ajuns. Nici măcar nu te mai interesează dacă oamenii te vor considera un looser.

Tu știi prin ce ai trecut și știi că numai Dumnezeu te-a ajutat pe tine și pe ai tăi să vă mențineți pe punctul de echilibru. Și practic asta e ceea ce te face mai puternic.

The post Sunt schimbat appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Să nu spuneți că nu am dreptate. Gândiți-vă când ați spus ultima dată mulțumesc femeii de serviciu de pe scară pentru că prin munca ei nu pășiți prin gunoaie. Apoi aduceți-vă aminte când ați spus mulțumesc unui șofer care v-a lăsat să treceți înaintea lui într-o intersecție. Acum căutați prin memoria voastră și vedeți dacă ați mulțumit medicului care v-a ajutat la nașterea copiilor voștri. Când ați spus mulțumesc fostelor educatoare ale copiilor voștri? Sau mamelor și taților voștri pentru că v-au crescut și v-au dat aripi? Dar soției/soțului vostru când i-ați spus mulțumesc? E valabil și pentru iubit/iubită.

Poate că așa suntem noi construiți ca oameni. Poate că stă în modul nostru de a gândi. Sau poate că suntem pur și simplu egoiști. Și folosim mulțumesc foarte rar sau spre deloc pentru că nu vrem să părem slabi. Un mulțumesc spus astăzi poate genera un mulțumesc spus mâine. Așa am ajunge în momentul în care prin mulțumesc putem genera un zâmbet pe fața celui din fața noastră. Oricât vrem noi să credem nu doar noi suntem răspunzători pentru ce se întâmplă bine în viața noastră.

Mulțumesc nu este un cuvânt care să arate slăbiciunea noastră. Ci arată recunoștința noastră. Mulțumesc nu este un cuvânt folosit doar atunci când primim ceva material. Poate fi folosit mai ales când primim un ajutor de suflet. Mulțumesc nu trebuie să devină un cuvânt pe cale de dispariție. Mai ales în zilele acestea când parcă găsești tot mai greu oameni care să te ajute. Mulțumesc ar trebui să fie primul cuvânt pe care îl învățăm când suntem mici. Pentru că un mulțumesc alăturat unui zâmbet poate salva suflete.

Ați observat cum, dacă bagi în seamă un cățel el vine și îți mulțumește? Sau ați observat cum, atunci când dai de mâncare unui animal, el vine și vă linge după, în semn de mulțumesc? Ați observat animalele care sunt salvate din diverse capcane cum își îmbrățișează salvatorii în semn de mulțumesc? Ei, acum să ne uităm la noi oamenii și să vedem de câte ori am uitat să mulțumim pentru binele primit. Și asta o facem cu toții la un moment dat al vieții noastre.

Dincolo de orice, folosirea cuvântului mulțumesc arată că nu am uitat de educația primită acasă. Și mai arată ceva – arată noblețea sufletească a celui care folosește cuvântul mulțumesc. Dacă nu mă credeți, vă rog să observați un om care folosește cuvântul mulțumesc. Veți vedea că majoritatea oamenilor față de care a avut o interacțiune, rămân cu un zâmbet pe buze. Ceea ce arată că pe unde a trecut acel om a lăsat lumină pe chipul celorlalți. Printr-un simplu mulțumesc.

Mulțumesc este unul din acele cuvinte care prin simpla lor rostire aduc bucurie, manifestă recunoștință și fac să zâmbească sufletul. Pentru că mulțumesc crează o legătură emoțională invizibilă între cel ce îl folosește și cel care îl primește. Așa că folosiți cu încredere cuvântul mulțumesc. Nu dăunează sănătății – ba din contră, aduce doar beneficii.

Așa că este recomandat să folosim câte un mulțumesc de cel puțin 3 ori pe zi. Dimineața, la prânz și seara.

Închei prin a spune MULȚUMESC tuturor celor care de-a lungul vieții mi-au oferit o mână de ajutor! Mă înclin în fața voastră!

The post Când ai spus mulțumesc appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: caplimpede.ro

Putem să zâmbim fals în timpul zilei, dar seara rămânem noi cu sufletul nostru. Oare dacă am dialoga cu el, ce ne-ar spune? Degeaba pe toată durata unei zile pozăm în oameni buni, dacă seara sufletul nostru este plin de ranchiună și pizmă. Se duce pe apa sâmbetei tot efortul nostru de a părea imaculați în relația cu alți oameni, dacă sufletul nostru este umplut de invidie și răutate. De multe ori dăm hrană sufletului doar lucruri ce îl fac mic de tot. Dacă nu mă credeți, uitați-vă la mintea voastră și la ce gânduri umblă prin ea. Pentru că sufletul este direct conectat cu mintea și cu inima. Și asta e valabil pentru toți.

Nu știu dacă la un moment dat v-ați întrebat ce s-ar întâmpla dacă sufletul ar durea și am simți durerea? Pentru că, atunci când doare, sufletul tace. Este aparentă liniște, pentru că el nu strigă. El așteaptă să îți întorci ochii spre el. Este singurul care nu ne face procese de intenție, este singurul care atunci când ne ceartă tace. Sufletul este după cum ne este portul. Dacă sufletul râde și chipul nostru este luminos.Dacă sufletul plânge și ochii noștri plâng. Iar dacă sufletul doare e semn că am gustat din amărăciunea lumii de astăzi.

Astăzi este foarte greu să îți hrănești sufletul. Mai ales că peste tot se pune accentul pe trup și pe nevoile fiziologice. Sufletul trece în planul doi. Suntem tot timpul incitați cu pofte, iar viața noastră se împarte între a vrea sau a dori. Se pune accent pe lăcomia noastră. De cele mai multe ori, suntem adormiți în simțiri. Până și rațiunea ne este adormită sau păcălită de ceea ce dorim să vedem sau să auzim. Dar, seara când ajungem acasă sufletul ne dă semne că mai este încă în noi. Chiar dacă în timpul zilei am uitat de el, seara că vrem, că nu vrem, ne dă semnale. Și ne arată că îi este foame de frumos, de liniște, de contemplare, de spiritualitate dacă vreți. De cele mai multe ori nu îl băgăm în seamă. El cere, dar ne facem că nu auzim.

V-ați întrebat vreodată de ce este atâta agitație în lume? De ce fug atâtea suflete zbuciumate și într-o goană continuă după vise? Oare de ce suntem tot timpul puși să fim pe fugă? Timpul nostru se scurtează pentru că trupul nostru fuge să își satisfacă nevoile. Într-o societate agitată, sufletele nu se vor odihni niciodată. Și de cele mai multe ori vor fi flămânde după tot ceea ce înseamnă hrana sufletului. Ceea ce nu vrem să înțelegem este că suntem singuri – noi cu sufletul nostru. Dacă nu mă credeți, gândiți-vă la momentele în care oamenii mor. Deși sunt înconjurați de rude, oamenii sunt doar ei cu moartea – singuri.

Deși suntem din ce în ce mai mulți pe Terra, sufletele sunt din ce în ce mai singure. Și nici nu ne dăm seama de asta. Vina ne aparține în totalitate, oricât am căuta să aruncăm pisica în spinarea altcuiva. Pervertirea noastră depinde în mare parte de grija pe care nu ne-o purtăm. În lumea de astăzi tot ceea ce ține de suflet este considerat înapoiat, din secole trecute. Iar cei ce mai încearcă să mai aibă grijă de suflet sunt considerați nebuni ai zilelor de astăzi. Și de cele mai multe ori tindem să marginalizăm astfel de oameni. Când de fapt ne marginalizăm singuri, pentru că ne ținem sufletul în închisoarea poftelor trupești.

Viața nu este doar o goană continuă după pofte. Viața înseamnă suflet, licărirea divinității în fiecare dintre noi. Pentru că sufletele triste dau trupuri bolnave. Iar sufletele ținute închise dau vieți ruinate. Și cel mai trist este să vezi oameni bogați cu suflete ruinate. Este o lege nescrisă a scadenței. Pe care fiecare dintre noi o vom avea. Și atunci sufletul nostru va spune dacă a fost hrănit sau a fost înfometat. Doar că atunci nu vom mai putea schimba nimic. Iar trupul nostru va fi bătrân și împovărat de lăcomia avută de-a lungul vieții. Cum vom mai putea hrăni atunci sufletul?

„Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate.” – Mircea Eliade

„Sufletul e ca fierul. Nu poți lucra cu el până nu l-ai încălzit.” – Nicolae Iorga

The post Hrăniți sufletul appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Acum să nu vă închipuiți că în carte veți găsi o rețetă perfect valabilă pentru fiecare. Mai degrabă veți găsi pași pe care Cezar i-a făcut spre a-i fi mai bine. Și nu doar din punctul de vedere al sănătății fizice, ci mai ales din punct de vedere al sănătății sufletești. Pentru că, atunci când sufletul îți este liniștit, întreaga ta ființă se liniștește. Și începi să vezi lucrurile cu alți ochi. Departe de a fi o carte religioasă, ” Calea Mea” este în primul rând o rețetă personală de a ne fi mai bine. Și trupește și sufletește.

Dieta lui Dumnezeu o poate face fiecare. Pentru că, oricât de mult am refuza să credem, lucrurile nu sunt întâmplătoare. Chiar dacă, din când în când ne răzvrătim, chiar dacă din când în când refuzăm, toate se întâmplă cu o precizie de ceas. Cezar și-a găsit calea la momentul lui. Așa cum fiecare dintre noi ne găsim calea la momentul potrivit. Mai devreme sau mai târziu, tuturor ne vin întrebări în gând, întrebări ce ne restartează viața. După cum spuneam, Cezar și-a găsit calea spre liniște trupească și sufletească. Și a spus-o în paginile cărții. Unii dintre noi se vor simți inspirați de cuvintele lui. Alții le vor primi cu scepticism. Fiecare după propriile convingeri de acum.

Am răsfoit un pic cartea lui Cezar și drept să vă spun m-am regăsit de multe ori în rândurile personale ale cărții. Poate și pentru că de multe ori m-am luptat cu greutatea, dar la nivel mental nu am fost pregătit. Pentru că, am aflat un lucru pe care nu îl știam. Indiferent de cât de mult slăbești, creierul tău va căuta să revină la greutatea setată de-a lungul timpului. Iar pentru a restarta creierul trebuie să faci altfel lucrurile. Pentru că, făcând aceleași lucruri și așteptând să ai rezultate diferite, se cheamă nebunie. Și pentru a lupta cu ispitele culinare, trebuie să îți cureți sufletul și creierul. Dacă vreți este vorba despre schimbarea totală a stilului de viață cu bune și cu rele.

Cel mai important este să depistăm momentul în care putem spune STOP stilului de viață pe care îl avem acum. Mai ales dacă acesta este unul care nu ne aduce mulțumire sufletească și trupească. Și ce este mai important – să fim singurii care decidem asupra momentului de a spune STOP. Neinfluențați de nimeni. Doar în acel moment, vom începe procesul ireversibil de a ne schimba. Fie că este vorba despre nutriție sau despre sănătatea noastră sufletească.

Recăderi vor fi, indiferent de cât de curajoși suntem. Și asta o spune și Cezar. Doar că, de noi depinde dacă acestea vor fi din ce în ce mai puține. Eu aș spune că atunci când vom reuși să ne întărim sufletul, vom începe să slăbim cu trupul. Sună ciudat, dar credeți-mă că am încercat la un moment dat și eu o rețetă asemănătoare și este cât se poate de adevărat. Atunci când sufletul mi-a fost tare, am reușit să ajung de la 105 kg, la 78 kg. Problema a fost că nu am fost destul de pregătit să nu recad. Pentru asta îți trebuie antrenament. Și Cezar ne dă câteva ponturi în ceea ce privește statornicia schimbării stilului de viață. Poate tocmai de aceea i se potrivește ca o mănușă, sintagma – dieta lui Dumnezeu.

Lucrurile sunt atât de simple, dar și la fel de complicate. Pentru că natura noastră umană este delăsătoare. De cele mai multe ori ne obișnuim cu un stil de viață comod, în care nu trebuie să renunțăm la propriile noastre plăceri. Chiar dacă acestea ne fac mai mult rău decât bine. Este atât de greu să renunțăm la mâncărurile gustoase și la viciile care ne satisfac nevoile fiziologice, dar care pe termen lung ne fac mai mult rău. Dacă am ști că renunțarea poate veni ușor, am fi mai perseverenți și mai deciși în acțiunile noastre.

Dacă nu mă credeți, puteți să luați cartea, să o citiți și să vă convingeți. Și ce este mai important – să aplicați puțin din ce spune Cezar în rândurile cărții sale. Merită – pe cuvânt.

The post Dieta lui Dumnezeu appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Astăzi am să vorbesc despre un om pe care îl cunosc de vreo 16 ani. Nu de ieri, nu de azi, ci de prin 2001. Și de când îl cunosc nu m-a dezamăgit niciodată. Spun de la început că am să vorbesc despre acest om fain, din perspectiva unui om simplu și nu a unui om cunoscut. Omul de astăzi este unul dintre oamenii apropiați sufletului meu. Nu am spus-o până acum, dar este unul dintre acei oameni care mi-a fost și ne-a fost alături la greu. Și nu doar la bine. Este acel tip de om care se lasă pe el, pentru a ajuta pe cei mai puțini norocoși. Dar, o face fără să se laude, o face în tăcere. Și doar cei apropiați lui știu. Și mai știe și Dumnezeu.

Omul despre care scriu astăzi este unul dintre cei mai sufletiști oameni pe care l-am cunoscut eu. Nu au fost puține momentele în care viața și oamenii i-au dat șuturi. Dar, cu toate acestea, iartă și ia lucrurile așa cum vin. Cu bune și cu rele. Se ridică și merge mai departe. Pentru că știe că la un moment dat lucrurile se vor schimba și viața va fi mai liniștită și mai așezată. Chiar dacă omul de astăzi a ajuns destul de sus, nu a uitat să fie om cu cei ce merită. Uneori mă întreb de unde își regăsește forța să o ia de la capăt.

Pentru mine este un model de familist. Oricât de ocupat ar fi, oricât de târziu ar ajunge acasă, tot timpul reușește să fie prezent în viața copiilor și a familiei sale. Seva și-o trage din zâmbetul celor dragi și din îmbrățișările pline de căldură ale oamenilor apropiați sufletului său. Chiar și atunci când lucrurile nu au fost cum și-ar fi dorit, a știut să ofere liniștea celor dragi lui. Și asta spune multe despre tăria lui ca și om. Nu este ușor să lași problemele la ușă și să te dedici total familiei, atunci când intri în casă.

Omul de astăzi m-a învățat să iert chiar și atunci când uman nu ai cum să faci lucrul ăsta. De la omul de astăzi am învățat ce înseamnă să ai răbdare, pentru că lucrurile se vor așeza într-un mod sau altul. Și nu în ultimul rând, de la omul de astăzi am învățat ce înseamnă dedicarea față de tot ceea ce faci. Poate că, dacă noi toți am pune mai mult suflet în ceea ce facem, lucrurile ar evolua în mai bine. Nu sunt genul de om care să mă joc în cuvinte, dar sufletul unui om se vede atunci când deși ar putea să facă rău, preferă să facă binele. Chiar dacă binele înseamnă să îți fie ție rău. Sunt lucruri pe care doar sufletele nobile le pot înțelege.

Omul despre care scriu astăzi este Marius Dangă, unul dintre oamenii apropiați sufletului meu. Strict pentru ceea ce este el ca OM. Am avut destul de multe momente în viață, în care, deși toți îmi întorceau spatele, el mi-a oferit ajutorul fără să aștepte ceva în schimb. Marius, dincolo de partea politică în care este implicat, este un om simplu. Cu trăiri normale, cu mulți prieteni, cu stări normale, dar cu sufletul bun. Este acel gen de om care, chiar și atunci când este supărat știe să ia ce e mai frumos din supărare. Nu de puține ori a fost omul care m-a temperat atunci când situația o cerea. Cu mult calm și cu multă prietenie.

Pentru Marius, faptele fac mai mult decât cuvintele. Știe că un OM este suma faptelor sale și nu a cuvintelor mari pe care le folosește. Iar în acțiunile sale știe că este un Dumnezeu acolo sus care vede și notează. Nu încearcă să schimbe oameni, îi ia așa cum sunt ei. Și asta pentru că știe că fiecare om este unic. Cel mult, dacă nu este pe aceeași lungime de undă cu tine, se depărtează. În tăcere și fără multă zarvă.

Marius rămâi așa cum ești – păstrează-ți sufletul bun pe care îl ai. Indiferent de cât de greu este. Pentru că poți fi oază de liniște pentru cei ce au ochi să vadă. Și știu să simtă omul în profunzimea lui și nu se iau doar după suprafață.

The post Oameni frumoși ai Iașului episodul 29 appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Astăzi voi scrie despre un om ce nu se așteaptă să scriu despre el. Cel puțin așa cred eu :). Și nu se așteaptă să scriu despre el, din simplu motiv că tot ceea ce face este pentru că așa simte că este normal. Nu bravează cu faptele bune, deși le face în tăcere. Se spune că sufletul unui om se cunoaște după faptele pe care le face. Și pentru omul de astăzi faptele vorbesc. Știu că iubește copiii – lucrul acesta se poate observa din bucuria pe care o are atunci când vorbește despre proprii copii. Și nu numai. Ne cunoaștem de ceva timp și pot spune cu mâna pe inimă că este unul dintre oamenii pe care e bine să îi ai alături.

La un moment am avut nevoie de un pic de ajutor din partea omului despre care scriu astăzi. Și deși nu ne cunoșteam de foarte mult timp, nu a ezitat să își ofere ajutor. Astfel de oameni sunt destul de rari – să sară în ajutorul unui om pe care îl cunosc doar prin prisma interacțiunii profesionale. O cunoștință de a mea avea nevoie să ajungă din punctul A în punctul B. Și nu prea avea soluții de care să se poată bucura. Un singur telefon a fost de ajuns ca omul de astăzi să spună prezent și să își ofere ajutorul.

Da, omul de astăzi este acel gen de om care face bine din umbră. Lumea îl cunoaște din diverse interacțiuni pe care le-a avut cu persoana zilei de azi. Și cum faptele bune trebuie să rămână între cel care le face și cei pentru care sunt făcute, vor rămâne așa. Un lucru mai vorbește despre sufletul omului de astăzi. Din ce am observat nu poate spune nu, devenirii de părinți spirituali și pentru alți copii. Nu doar pentru ai lor. Pentru astfel de oameni am un respect deosebit. Pentru că din ”multul sau puținul” lor dau și altora. Și aici nu mă refer doar la partea financiară. Mă refer mai mult la partea de ghidarea a micuților pe cărarea vieții.

Dincolo de parolismul și responsabilitatea persoanei despre care vorbesc astăzi, mărturie pentru modul ei de ai fi stă ceea ce lasă în urmă. Se spune că bunătatea unui om se cunoaște după câte vieți a insuflat. Și așa am o bănuială că persoana de astăzi a influențat câteva destine.

Persoana despre care am ales să scriu astăzi este Ionela Diana Isari. Mulți poate o cunoașteți din diverse interacțiuni pe care le-ați avut cu ea. Prin prisma jobului pe care îl are. Dar, dincolo de profesionista Diana, dacă ați vorbit la telefon cu ea, nu ați putut să nu observați că este o mamă dedicată copiilor ei. Și educației lor. Și pentru că dragostea de părinți este prea mare, Diana și cu soțul ei au ales să ajute din umbră și alți copii – ai lui Bogdan Tănasă (și aici mă refer la copiii de care se ocupă Casa Share). Fără să stea pe gânduri și să facă calcule pun umărul la proiectul lui Bogdan. Fără să știe prea multă lume de ce fac ei.

Diana, felicitări pentru modul în care știi să ajuți fără să faci prea mare tam-tam din asta. Și pentru modul în care oferi exemplu copiilor tăi că se poate. Chiar dacă greu, se poate să fii bun. Pentru că din bunătate au izvorât și vor izvorî lucrurile ce vor dura peste trecerea anilor. Ține-o tot așa și nu ceda, oricât de greu ar fi lucrul acesta.

The post Oameni frumoși ai Iașului episodul 24 appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

La un moment dat, în copilăria mea, sau chiar adolescență, scriam poezii. Era modul meu de a refula din timiditate. Da, până la 18 ani am fost foarte timid, lipsit de încredere. Așa a fost să fie. Prin scris reușeam să îmi exprim sentimentele fără să îmi fie frică că eșuez. Poeziile pe care le scriam erau specifice vârstei. Nu erau mari creații literare, dar erau ale mele și fiecare poezie avea o parte din sufletul meu pusă în ea. Prin scris am învățat să îmi exprim sentimentele reale și nu cele pe care le aștepta lumea. Metoda aceasta m-a ajutat să ies ușor – ușor din timiditate. Și treptat am început să am curajul să îmi exprim sentimentele, trăirile, ofurile mele și verbal.

Mai târziu aveam să aflu că scrisul te ajută să îți menții mintea ageră, te învață să faci conexiuni rapide și mai ales te eliberează de stres. Scrisul te poate ajuta să temperezi tensiunile, să te eliberezi de emoțiile puternice pozitive sau negative. Eu zic că este o metodă cu mult mai bună în comparație cu descărcarea nervilor pe lucruri sau persoane. Da, dacă vreți scrisul este o terapie de calmare. Și prilej de rememorare a gândurilor pe care le-ați avut la un moment dat în viața voastră.

Probabil că o parte dintre colegii mei bloggeri știu la ce mă refer atunci când spun că scrisul este o terapie. Nu suntem atotcunoscători. Uneori nici noi nu suntem stăpâni pe sentimentele și trăirile noastre pe care le așternem pe hârtie. Se întâmplă ca uneori să scriem pe sufletul celor care ne citesc. Despre întâmplări prin care trecem și prin trăirile pe care le avem trecând prin acele momente. Este foarte posibil să vă regăsiți în paginile pe care le așternem pe hârtie. La fel de bine puteți să considerați postările drept puerile, sau ca o dorință de a ieși în evidență. Poate că așa și este dar, în general cei care scriu pe un blog, o fac pentru a își exprima sincer trăirile.

Scriind este posibil să descoperi anumite laturi ale tale ca om, pe care nu știa că le ai. Stăteau într-o stare latentă și așteptau să fie scoase la suprafață. Prin scris te poți cunoaște mai bine și aici mă refer mai mult la trăirile care ies la suprafață atunci când ești doar tu cu foaia de hârtie. De cele mai multe ori atunci când scrii nu te cenzurezi și asta pentru că de fiecare dată ești doar tu și gândurile tale.

Unii ar interpreta exprimarea adevăratelor sentimente prin scris ca o lașitate și ca o neputință de a exprima prin cuvinte adevărul din mintea ta. Dar, la fel de adevărat că sunt oameni cărora timiditatea le pune barieră exprimării libere. Scrisul îți oferă posibilitatea de a îți ușura sufletul dacă vreți. Și uite așa au apărut adevărate opere de artă. Pentru că, la un moment dat, autorii cunoscuți s-au așezat la masă – ei și foile de hârtie. Și-au pus pe hârtie sentimentele sau s-au transpus în rolul altor personaje. De la o timiditate în a da frâu liber sentimentelor au luat naștere capodopere literare.

Scrisul te detensionează, te face să privești lumea cu sufletul mai cald, lipsit de ofuscări. Și tocmai de aceea când ai sufletul trist, refugiază-te în scris. Retrage-te în camera ta, pune mâna pe creion și așterne gândurile. Simți că vine liniștea în timp ce scrii? Ești pe drumul cel bun – înseamnă că sufletul tău se liniștește și gândurile tale se pun în ordine. Pune foile într-un loc la care să ajungi ușor atunci când simți că gândurile tale sunt grele. Scrie, atât și nimic mai mult.

”Așa cum sunt  trebuie să fiu căutat în ceea ce scriu, căci ceea ce scriu este rezultatul exact și chibzuit a ceea ce gândesc și văd” – Antoine de Saint Exupery.

The post Scrisul e o terapie appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Acum lucrurile au evoluat în mai rău. Și copiii nu se mai rezumă doar la a lua în râs pe alți copii. Au trecut la nivelul următor. Cei care sunt mai tupeiști iau la bătaie pe cei ce au mai puțină încredere în forțele proprii. Și își mai filmează grozăviile tocmai pentru a arăta altora cât sunt ei de puternici și de invincibili. Peste ani, lucrurile se vor schimba în cele mai multe cazuri. Totuși, forma asta de agresivitate manifestată contra unui alt copil poate lăsa traume adânci. Am trecut prin experiența aceasta când eram mic. Și știu ce spun.

Veți spune că lucrurile s-au schimbat. Vă dau dreptate – s-au schimbat în ceea ce privește agresivitatea cuvintelor folosite și nu în ultimul rând duritatea lor. Ba mai mult, acum copiii au exemple de agresivitate din partea părinților. Mulți sunt învățați să își impună punctul de vedere prin agresivitate. Și de aici apar tot felul de cazuri de copii bătăuși. Care, de cele mai multe ori sunt teribiliști și copie comportamente mature negative. Chiar dacă ei sunt doar niște puști sau puștoaice, stima lor de sine depășește propriile forțe. Ba chiar, mai mult, sunt sprijiniți de părinții lor. Unii dintre ei chiar bravează cu odraslele lor bătăușe.

Mai nou unui astfel de comportament, de agresiune verbală, i se spune bullying. Este un abuz emoțional și fizic. De cele mai multe ori se întâmplă pe coridoarele școlilor și nu trebuie să fie neapărat evident. Se văd doar urmele în sufletele celor cărora li se aduc cuvinte agresive. Și în inima lor, al celor agresați, se transformă în sentimente de rușine, de respingere din partea majorității și în teamă. Mai ales în teama de a mai ieși din cochilie. De aici și până la un comportament antisocial nu mai este decât un pas. Pe care din păcate, o parte dintre copiii agresați îl fac. Și așa se transformă din copii veseli, în copii retrași și triști, nesiguri pe ei.

Uneori acest fenomen nu este întâlnit doar în școli, ci și în sânul familiei. Chiar și atunci când ridicăm vocea la copiii noștri, sau folosim cuvinte dure pentru ei, le știrbim încrederea. Ne ascundem după statutul de părinte și avem senzația că putem să le vorbim cum considerăm noi. Nu vă sunt cunoscute expresii de genul ”brânză bună în burduf de câine”; ”eu te-am făcut, eu te omor”; ”tai frunze la câini”, etc? Le-am auzit venite dinspre părinții noștri și acum avem tendința de a le spune propriilor noștri copii. Fără să ne gândim că poate, astfel de cuvinte, lasă răni adânci în sufletul lor. Și la un moment dat începem să ne întrebăm de ce nu mai au încredere în ei.

Și uite așa copii care erau liniștiți, aleg să refuleze în comportamente agresive. Este modul lor de a reacționa la cuvintele zeflemitoare ale celorlalți. Pentru că nu este ușor de suportat un comportament permanent prin care ești luat în râs. Acumulezi frustrări pe care la un moment dat le scapi de sub control. Și nu îți mai poți controla comportamentul. Chiar dacă tu îi explici copilului că agresivitatea nu este o soluție în rezolvarea problemelor, dă-i exemplu personal. Altfel, vor fi doar cuvinte teoretice pe care nu le va vedea puse în practică nici de părinții lui. Ce să înțeleagă?

Excluderea copilului în mod repetat din jocurile celorlalți copii și ignorarea lui  este tot un bullying. La fel și tachinarea lui din partea altor copii prin glume răutăcioase și găsirea de porecle jignitoare. Amenințarea că dacă spune unui adult va fi vai și amar de el este tot bullying. Născocirea de povești mincinoase despre copil este tot un mod de bullying. Mai nou a apărut și cyber-bullying prin care copilul primește mesaje agresive pe telefon sau in social media.

Într-o societate din ce în ce mai agresivă este parcă mai greu să ne păstrăm echilibrul. Al nostru și al celor de lângă noi. Să oferim exemple de bunătate, chiar dacă uneori acestea pot duce în punerea unei etichete de prost. Cu toate acestea stă în datoria noastră, a părinților și a oamenilor maturi de a fi atenți la comportamentul propriilor copii. Și să le explicăm că folosirea cuvintelor agresive se poate întoarce înspre ei. La fel, trebuie să încercăm să îi învățăm să se pună în locul celui care primește aceste cuvinte. Să vadă cum s-ar simți dacă acele cuvinte ar veni înspre ei.

Nu uitați că ”violența este arma celor slabi” – Gandhi.

The post Grasu bombasu appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

A fost momentul în care mi-am schimbat modul de a vedea viața și tot ceea ce aveam. Dacă vreți a fost momentul în care am realizat că oricând se poate să se vorbească despre noi la trecut. Diferența  dintre viață și moartea nu este în mâna noastră. Am avut atât de mulți oameni pe care i-am cunoscut și care s-au dus când aveau toată viața înainte, încât pot spune că tinerețea nu este o garanție că mai avem mult de trăit. Poți ieși din casă dimineața și să fii văzut ultima dată în viață. Pare trist știu, dar sunt atât de multe exemple.

Poate dacă în 2003 nu treceam prin această experiență traumatizantă astăzi aș fi fost altul. Dar, momentele acelea în care am fost între viață și moarte m-au făcut să mă schimb. Ceea ce am simțit în acele momente m-au făcut să realizez că suntem mici, dar mici de tot. Cu pretenții de uriași și de stăpâni pe viața noastră. Au fost momentele hotărâtoare ale vieții mele. Și nu de puține ori îmi revin în minte ca și cum le-aș retrăi. Momente în care doar o minune a făcut să mai fiu astăzi în viață.

Pasiunea mea a fost aproape să îmi aducă sfârșitul. Am ieșit să joc fotbal și la un moment dat am sărit la cap cu unul dintre adversari. Acesta m-a răsturnat în aer și am căzut în cap pe ciment. În urma impactului am avut pierdută conștiința timp de 20 de minute după spusele celor cu care jucam fotbal. Dar, deși nu eram conștient auzeam tot ce se vorbește lângă mine. Deși eram cufundat într-un întuneric nu eram speriat. Ba chiar era un întuneric care mă liniștea și care mă făcea să fiu împăcat. În același timp eram învăluit de un sentiment de dragoste și de căldură care creștea în intensitate. Când ești în acea stare trăiești niște lucruri pe care dacă le-ai povesti, oamenii te-ar considera nebun. Așa că le voi ține pentru mine. Nu acesta este scopul postării.

După ce mi-am revenit și am ajuns la spital, neuro-chirurgul care m-a tratat mi-a zis că am avut mare noroc. Pentru că, în urma căzăturii, sângele nu a rămas în cutia craniană, ci s-a format un edem sub-cutanat. Poate că și de asta, atunci când am făcut radiografia la cap, îmi apărea că am fractură de la frunte până la baza capului. Eu asta am luat-o ca pe un semn trimis de Dumnezeu. A fost un moment de cotitură. Atunci am realizat că deși ne place să îl negăm pe Dumnezeu el este lângă noi atunci când avem nevoie reală de noi. Chiar dacă nu îi cerem ajutorul.

Dacă am conștientiza faptul că oricând se poate vorbi de noi la trecut, poate că am fi altfel. Mai atenți la acțiunile noastre, la modul nostru de a fi. Acum depinde și de fiecare în parte. Și de filosofia fiecăruia de a vedea viața. Dar, e bine ca din când în când să nu ne mai considerăm nemuritori. Și să fim mai cu băgare de seamă. La noi și la cei de lângă noi. Granița dintre noi cei vii și noi cei morți este așa de fină încât o secundă poate însemna despărțirea noastră de ceea ce înseamnă viață. Am trăit-o pe propria piele așa că știu ce spun – moartea poate veni oricând. Eu am mai primit niște timp. Dacă voi ști să îl fructific voi vedea la finalul vieții. Fiecare dintre noi primim timp – mai mult sau mai puțin. Și când se fluieră de final ar trebui să fim câștigători.

Trăiți-vă viața frumos ca și cum ar fi ultima zi pe pământ. Gândiți-vă la ce amintiri lăsați în urma voastră.

”Căci moartea nu există, și ce numești tu moarte/ E-o viață altfel scrisă în sfânta firii carte.” – Mihai Eminescu

The post Am dat mâna cu moartea appeared first on Durbaca Ionut Lucian.