Sursă foto: timp-liber.acasa.ro

Prin natura jobului am întâlnit o grămadă de fripturiști, iar caracteristica lor principală este cum să se mai vândă ieftin. O categorie aparte a fripturiștilor sunt aceia care încearcă să te păcălească. La ce mă refer? La acei oameni care iau proiecte pe bani frumoși și care apelează la cunoștințe din același domeniu să îi ajute în proiecte moca. Sau mă rog pe recompense simbolice – ”un pateu, o măslină”. Și ca să te convingă încearcă să se victimizeze și să spună cât de greu le este. Doar, doar nu le vei cere bani pentru ajutorul tău. Sau mă rog, le vei cere sume simbolice. Vorba aceea – doar nu vă cunoașteți degeaba.

Nu sunt genul de om pe care să îl intereseze ce fac alții. Dar, atunci când ceea ce fac alții mă afectează direct și pe mine, începe să mă intereseze. Pentru că nu mai merge cu sintagma ”trebuie să trăiesc doar eu”. Fripturistul are o ”calitate” – miroase ”oportunitatea” de a mai ”îmbuca” ceva. Iar la un fripturist totul costă – chiar și lucrurile pe care ți le oferă moca. Mai devreme sau mai târziu vei plăti pentru fiecare lucru moca pe care ți l-a dat. Vorbesc generic de fripturist, nu pentru că nu am exemple, ci pentru că nu am timp să intru în polemici. Fripturistul se va regăsi în ceea ce scriu în acest articol.

De-a lungul timpului, termenul de fripturist a fost asociat cu ideea de om politic fără scrupule. Dar din păcate genul acesta de oameni se află peste tot. Pe principiul ”ce îmi iese”, astfel de oameni îi întâlnești peste tot. Și din păcate astfel de oameni reușesc în societatea de astăzi. De fapt, într-o societate în care lucrurile nu sunt cum trebuie, astfel de oameni reușesc să își urmărească interesul. Și de cele mai multe ori reușesc să își atingă obiectivele. Chiar dacă în drumul lor spre atingerea obiectivelor calcă totul în picioare. Pentru ei a călca în picioare este similar cu a fi puternic.

Fripturistul este și acela care te învăluie cu toată dragostea lui până se suie peste tine. După care te scuipă în față și cu un rânjet tâmp îți spune că doar și-a urmărit interesul. Tu nu poți să faci altceva decât să înghiți în sec și să îți dai seama că ți-ai luat-o. Fripturistul în schimb nu va face nimic solid pe termen lung – mai ales dacă ”interesul” lui nu mai este alimentat financiar. Oamenii de genul acesta miros oportunitățile, dar nu te poți baza pe ei că îți vor face treabă de calitate. Dintr-un motiv simplu – își pierd repede interesul – imediat după ce s-au terminat banii de muls.

Fripturistul nu va avea păreri constante. El trebuie să își atingă interesul și părerile lui sunt după cum bate vântul intereselor. Dacă sesizează o oportunitate de câștig din partea cuiva pe care nu îl agrează își va schimba optica. Și dintr-o dată va avea cea mai bună părere despre persoana respectivă. Doar doar va căpăta ceva. Bani, profit de imagine, relații sociale. Și toată treaba asta se reduce la două cuvinte – profit și prefăcătorie. Va fi amabil cu oricine îi va scăpa ceva, iar după va spune câte-n lună și în stele despre aceeași persoană.

Dacă ați întâlnit un fripturist aveți grijă de buzunarele voastre. Nu cedați zâmbetelor și complimentelor lui. Chiar dacă sunt gratuite. Nu vă uitați la faptul că e bine îmbrăcat – s-ar putea să fie singurele lui haine bune. Luate special pentru a vă impresiona. Fiți mereu în gardă în prezența lui pentru că simte orice moment de slăbiciune. Nu oferiți detalii despre bani, oportunități, potențiale câștiguri pentru că are o ținere de minte excepțională. Și după ce va termina discuția va face tot posibilul să fie primul care încearcă să câștige acei bani.

Pentru o viață lipsită de nervi și de dezamăgiri se recomandă evitarea fripturiștilor.

The post Fripturiștii appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: relife.ro

Sunt momente în viață care nu te omoară, doar te dau de toți pereții. Și acele momente te schimbă. De fapt nu ai cum să rămâi același, atunci când treci prin suferință. Sau atunci când toate punctele tale de echilibru o iau razna. Vorba aceea ”ce nu te omoară, te face mai puternic” de cele mai multe ori te face să nu îți pierzi speranța. Da, sunt momente și întâmplări care te spintecă de-a dreptul. Și oamenii încep să se întrebe ce este cu tine. Ce ai pățit, de ce nu mai ești același…. Unii cred că ”te-ai ajuns”.

Tu nu faci altceva decât să îți activezi ”carapacea” de țestoasă, care să te protejeze de alte lovituri. Schimbarea ta vine din faptul că tot timpul stai în gardă, pregătit de ce mai vine. Deși nu poți să știi dacă te va mai ”lovi” ceva sau nu, preferi să stai încordat – măcar să nu fii dat de tot de pe traiectorie. Simți că pierzi controlul și acela e momentul în care instinctul de conservare își intră în rol. Îți economisești energia doar pentru ce este cu adevărat important pentru tine și cei dragi ție.

Treptat tot ce te înconjoară trece în planul doi. Fie că vorbim despre oameni sau situații. Și te încurajezi prin faptul că ”Dumnezeu nu îți dă mai mult decât poți duce”. Te ridici, încerci să te echilibrezi, să ajungi din nou la acel tu dinainte. Dar îți dai seama că te-ai schimbat, îți dai seama că nu mai ai cum să fii același. Mai ales după întâmplările prin care ai trecut. Unora poate li se pare că nu aveai motive să suferi, dar doar tu și cei dragi ție știți prin ce focuri ați trebuit să treceți.

În acele momente nu simți decât nevoia de a te cufunda în liniște. În liniștea casei tale. Indiferent de cum te vor considera ceilalți. Chiar dacă unii vor spune despre tine că ești aerian sau cu nasul pe sus. Tu știi însă că ai nevoie doar de liniște pentru ați găsi echilibru și starea de bine. Tu și cei dragi ție. Cauți să îți descarci sufletul, dar în același timp cauți să nu îi încarci pe ceilalți cu problemele tale. E un paradox în starea ta – ba ai vrea să vorbești despre greutățile tale, ba ai vrea să nu știe nimeni. Din frica de a nu te deschide prea mult.

Și totuși, ceea ce ai trăit pe propria piele nu poate fi înțeles de ceilalți. Îți dai seama că puțini au fost cei care au vrut să te ajute cu adevărat. Îți dai seama că ai fost în planurile a unor oameni puțini, din cei apropiați ție. Nu știi ce poate să doară mai tare – faptul că ai trecut prin întâmplări dure, sau faptul că ți-ai dat seama pentru cine contezi cu adevărat. Realizezi că nu ești singurul care s-a schimbat. Îți iei cojocul durerilor în spate și conștientizezi că nu vei mai fi același om.

Nu îți rămâne decât să iei viața de braț și să mergi mai departe. Chiar dacă în urma ta, picură sânge din rănile ce încă nu sunt cicatrizate. Te amăgești că timpul va fi cel ce va vindeca totul. Te ridici și mergi mai departe singur, iar pe drumul tău se vor alătura ție doar cei care vor vrea să îți fie alături. Simți că nu mai ai puterea să cauți simpatia și prietenia celorlați. Te-ai schimbat și realizezi că singurii pentru care merită să lupți sunt cei din proxima ta intimitate. Restul vin și pleacă. Fiecare cu acele multe cicatrici. În viața asta puțini vor fi cei care vor vrea să înțeleagă prin ce treci sau să încerce să îți aline durerile.

Aceia se numesc PRIETENI. Care vor rămâne lângă tine indiferent cât de mult te schimbă greutățile care vin în viața ta. Chiar îți dai seama că te-ai schimbat. Și parcă nici nu îți mai pasă dacă oamenii te vor considera aerian, cu nasul pe sus, sau că te-ai ajuns. Nici măcar nu te mai interesează dacă oamenii te vor considera un looser.

Tu știi prin ce ai trecut și știi că numai Dumnezeu te-a ajutat pe tine și pe ai tăi să vă mențineți pe punctul de echilibru. Și practic asta e ceea ce te face mai puternic.

The post Sunt schimbat appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Să nu spuneți că nu am dreptate. Gândiți-vă când ați spus ultima dată mulțumesc femeii de serviciu de pe scară pentru că prin munca ei nu pășiți prin gunoaie. Apoi aduceți-vă aminte când ați spus mulțumesc unui șofer care v-a lăsat să treceți înaintea lui într-o intersecție. Acum căutați prin memoria voastră și vedeți dacă ați mulțumit medicului care v-a ajutat la nașterea copiilor voștri. Când ați spus mulțumesc fostelor educatoare ale copiilor voștri? Sau mamelor și taților voștri pentru că v-au crescut și v-au dat aripi? Dar soției/soțului vostru când i-ați spus mulțumesc? E valabil și pentru iubit/iubită.

Poate că așa suntem noi construiți ca oameni. Poate că stă în modul nostru de a gândi. Sau poate că suntem pur și simplu egoiști. Și folosim mulțumesc foarte rar sau spre deloc pentru că nu vrem să părem slabi. Un mulțumesc spus astăzi poate genera un mulțumesc spus mâine. Așa am ajunge în momentul în care prin mulțumesc putem genera un zâmbet pe fața celui din fața noastră. Oricât vrem noi să credem nu doar noi suntem răspunzători pentru ce se întâmplă bine în viața noastră.

Mulțumesc nu este un cuvânt care să arate slăbiciunea noastră. Ci arată recunoștința noastră. Mulțumesc nu este un cuvânt folosit doar atunci când primim ceva material. Poate fi folosit mai ales când primim un ajutor de suflet. Mulțumesc nu trebuie să devină un cuvânt pe cale de dispariție. Mai ales în zilele acestea când parcă găsești tot mai greu oameni care să te ajute. Mulțumesc ar trebui să fie primul cuvânt pe care îl învățăm când suntem mici. Pentru că un mulțumesc alăturat unui zâmbet poate salva suflete.

Ați observat cum, dacă bagi în seamă un cățel el vine și îți mulțumește? Sau ați observat cum, atunci când dai de mâncare unui animal, el vine și vă linge după, în semn de mulțumesc? Ați observat animalele care sunt salvate din diverse capcane cum își îmbrățișează salvatorii în semn de mulțumesc? Ei, acum să ne uităm la noi oamenii și să vedem de câte ori am uitat să mulțumim pentru binele primit. Și asta o facem cu toții la un moment dat al vieții noastre.

Dincolo de orice, folosirea cuvântului mulțumesc arată că nu am uitat de educația primită acasă. Și mai arată ceva – arată noblețea sufletească a celui care folosește cuvântul mulțumesc. Dacă nu mă credeți, vă rog să observați un om care folosește cuvântul mulțumesc. Veți vedea că majoritatea oamenilor față de care a avut o interacțiune, rămân cu un zâmbet pe buze. Ceea ce arată că pe unde a trecut acel om a lăsat lumină pe chipul celorlalți. Printr-un simplu mulțumesc.

Mulțumesc este unul din acele cuvinte care prin simpla lor rostire aduc bucurie, manifestă recunoștință și fac să zâmbească sufletul. Pentru că mulțumesc crează o legătură emoțională invizibilă între cel ce îl folosește și cel care îl primește. Așa că folosiți cu încredere cuvântul mulțumesc. Nu dăunează sănătății – ba din contră, aduce doar beneficii.

Așa că este recomandat să folosim câte un mulțumesc de cel puțin 3 ori pe zi. Dimineața, la prânz și seara.

Închei prin a spune MULȚUMESC tuturor celor care de-a lungul vieții mi-au oferit o mână de ajutor! Mă înclin în fața voastră!

The post Când ai spus mulțumesc appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: target.ro

Da, pot afirma cu tărie că față de anul ce tocmai a trecut sunt mai matur. Și nu pentru că am mai îmbătrânit cu un an, ci pentru că am realizat o serie de lucruri. Pe unele le știam, altele mi s-au confirmat. Și poate lucrul cel mai important este cel legat de micimea noastră. Oricât de multe planuri ne facem, oricât proiectăm în viitor ceea ce ne dorim să ni se întâmple, dacă e să nu ne iasă nu se va întâmpla. Viața are atât de multe variabile ce ne pot schimba cursul firesc, încât nu putem fi siguri de planurile noastre de viitor. Da, știu, există mulți speakeri motivaționali care spun că proiecția ta în viitor se va îndeplini 100%. Dar, oare câți dintre noi ne-am făcut proiecțiile noastre în viitor și acestea nu s-au adeverit?

Am ajuns la concluzia că viața nu este așa cum ne-o imaginam când eram mici. Da, viața este de cele mai multe ori imprevizibilă, dar cred că modul în care știm să primim toate surprizele vieții ne face să fim luptători sau pierzători. Avem tendința de a cădea foarte repede. Și poate că de cele mai multe ori uităm să ne învățăm lecțiile. Căutăm răspunsuri și le vrem atunci. Dar, răspunsurile vin atunci când avem nevoie cu adevărat de ele. Sau când suntem pregătiți să le înțelegem. Chiar dacă pe moment toată viața noastră este dărâmată, poate că ceea ce ni se întâmplă este ceea ce avem nevoie cu adevărat. Sună ciudat știu, dar de multe ori viața pare ciudată.

Semnele de maturitate apar atunci când accepți tot ceea ce vine. Viața trebuie luată cu tot ceea ce ne oferă ea – cu bune și cu rele. Chiar dacă ne dorim ca în viața noastră să fie doar lapte și miere, de cele mai multe ori trebuie să mai bem și fiere. Pentru a ne da seama de comorile pe care le avem deja lângă noi. De cele mai multe ori ne dorim doar să râdem și să ne bucurăm, dar este nevoie ca uneori să mai fim îngenuncheați pentru a aprecia ceea ce avem. Noi oamenii avem tendința de a ne crede invincibili și în stare de orice, dar e bine ca uneori viața să ne arate adevărata ”putere” a noastră. Poate așa ne mai smerim un pic. Greutățile vieții nu fac altceva decât să ne pregătească pentru a deveni o varianta mai bună a noastră.

Dorim din ce în ce mai mult și uneori viața ne pune pe pauză. Oricât de fericiți suntem vrem să fim și mai fericiți. Oricât de bogați suntem ne dorim să fim din ce în ce mai bogați. Oricât de frumoși și minunați suntem, ne dorim să fim și mai frumoși și mai minunați. Ne dorim să fim perfecți, dar oare dacă ajungem să fim perfecți, suntem siguri că nu ne dorim să fim nemuritori? Veșnic suntem nemulțumiți și uneori chiar avem nevoie de dușuri reci primite de la viață.

Atunci ne oprim din megalomania noastră de a ne dori din ce în ce mai mult pentru noi. Ne oprim și începem să ne punem întrebări despre noi, despre viață. Începem să ne punem de ce-uri și să căutăm răspunsuri. Și poate că ușor-ușor începem să ne smerim și să acceptăm că avem nevoie de ajutor. De ajutor divin mai ales.

Sunt momente în care te răzvrătești, momente în care spui că nu este corect ce ți se întâmplă. Dar oare noi chiar avem măsura corectidunii vieții noastre? Urlăm de durere și ne închidem sufletele în încăperi întunecate. Devenim dezechilibrați și mânioși pe ceea ce ni se întâmplă. Dar, oare nu ar trebui să ne uităm în interiorul nostru pentru a găsi răspunsurile? Suntem în stare să ne luăm de guler până și cu Dumnezeu pentru că avem senzația că nu este corect. Dar, oare ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ne-ar lua de guler?

La 36 de ani poate că sunt un pic mai matur, dar asta nu înseamnă că sunt un pic mai bun. Da, simt că nu voi mai fi același ca acum un an. Dar nu știu cum voi fi peste un an. Cred că tot ceea ce mi s-a întâmplat până acum este spre binele meu chiar dacă încă nu am aflat răspunsurile la întrebările mele. Sunt convins că tot ceea ce am experimentat până acum, m-a transformat în cel ce sunt acum. Poate că altfel eram o cu totul și cu totul altă persoană. Și nu neapărat mai bună.

Dar pot spune cu inima sinceră că până acum: ”Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”.

The post Sunt mai matur appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: POPESCU DANIELA – copil venit de la Sighet, poposind la Dej și îndreptându-se către Alba, în brațele bunicului, în căruță, către Alba Iulia

România la 100 de ani arată așa cum suntem și noi. Cu bune, cu rele este țara noastră și fiecare dintre noi e bine să pună sufletul pentru România. Probabil că ați văzut și voi, maramureșenii care au plecat în căruțe spre Alba. Și ați auzit de gălățenii care au plecat pe jos spre Alba. Nu sunt singurii români care au ieșit din confortul lor pentru că au simțit românește. Și așa au considerat ei că aduc un omagiu pentru sacrificiul înaintașilor. Înainte erau oameni care mergeau pe jos de la Alba la Viena pentru neamul românesc. Poate că ar trebui să mai începem și noi să ieșim din confortul nostru pentru România. Și să facem ceva benefic pentru ea.

Țara asta a trecut de multe ori prin situații dificile și tot de atâtea ori a reușit să iasă cu bine din ele. Noi nu realizăm poate, că suntem norocoși să trăim un eveniment istoric. Astăzi poate mai mult ca ieri ar trebui să începem să simțim românește. Să ieșim din zona noastră de confort și să ne sacrificăm un pic mai mult pentru România. Eu, tu, noi cu toții putem să ne consolidăm țara asta frumoasă. Să începem să fim mai buni cu cei de lângă noi, să fim mai îngăduitori față de cei care au alte păreri ca noi. România merită asta.

Poate că România la 100 de ani ne-a prins mai dezbinați ca niciodată. Și mai inerți. Acum 100 de ani românii cântau ”treceți batalioane române Carpații”. Unitatea de neam ar trebui să se manifeste în aceste momente, indiferent de categoriile sociale din care facem parte. Și indiferent de convingerile personale sau politice. Românii cu dare de mână să îi ajute pe românii mai săraci. Românii cu studii să vorbească de la egal la egal cu țăranul român. Să începem să arătăm că suntem români în sensul frumos, nu doar să spunem.

România la 100 de ani este mai slăbită ca oricând. Dar cred că este momentul ca noi să punem umărul la revenirea ei. În România de acum 100 de ani, ograda vecinului era bine mersi și fiecare își ajuta vecinul atunci când acesta avea nevoie. Să ne aducem aminte de ce înseamnă să ne pese de cel de lângă noi. Să nu ne mai punem tot timpul noi în prim plan. Să revenim la bunătatea care ne caracterizează. Să nu mai trăim după sintagma ”să îmi fie mie bine e tot ce contează”. România frumoasă înseamnă și bătrânele de la țară și fetele tinere de la oraș. România puternică înseamnă și bătrânii țărani și bărbații orășeni. România inocentă înseamnă și copilul de la sat plin de glod și copilul de la oraș. România înseamnă și doctorii, maiștri, inginerii, muncitorii necalificați, vânzătorul de la tonetă, profesorii, avocații, meseriașii, etc.

România mea este și România celui care face o muncă fizică. România noastră înseamnă și credință, pentru că de-a lungul istoriei a fost singura care ne-a mânat în apărarea neamului. Cu toții formăm România și poate că a venit timpul să îl înțelegem pe cel de lângă noi. Și să îi înțelegem trăirile, să îi ascultăm suspinele, să îi alinăm durerile. Dacă începem prin a ne înțelege unii pe alții vom vedea că vom reuși să ridicăm și România. Și poate ce este cel mai important, nu vor ajunge toți mojicii la putere. Românul simplu este un om frumos tare. Trebuie doar să ieșim fiecare din carapacea noastră și să ne observăm calitățile unii altora. Și să îl ajutăm pe celălalt să își corecteze propriile defecte.

România la 100 de ani are viitor dacă fiecare dintre noi ne vom învăța copiii despre ce înseamnă spiritul românesc. Vom avea viitor dacă ne vom pregăti copiii să lupte pentru România și nu să plece din ea. Vom trăi într-o România mai bună dacă fiecare dintre noi își va pune un pic de suflet în ceea ce face. Și poate vom reuși dacă frumoșii noștri copilași vor începe să vadă România ca pe o țară în care vor putea trăi. Pentru că se poate să reușim împreună să scoatem România la lumină.

Oare cui nu i-ar plăcea ca peste încă 70-100 de ani, românii de atunci să ne pomenească cu mândrie? Și să ne mulțumească pentru că ne-am luptat ca România să fie o țară frumoasă din toate punctele de vedere? Bine ar fi să ne mulțumească din România și nu de pe alte meleaguri.

La Muți Ani români! Să dea Domnul să reîncepem să simțim românește pentru România!

The post Româna la 100 de ani appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: ele.ro

Astăzi una dintre caracteristicile esențiale ale unui ”angajat descurcăreț” este să fie tare în gură. Și cu un tupeu dus la extrem. În așa fel încât să pari sigur pe tine. Că mulți confundă tupeul murdar cu personalitatea este altă poveste. Iar dacă fraierul de serviciu își vede în continuare de treabă este din ce în ce mai frecat. Pentru că, de cele mai multe ori, bunul simț este confundat cu prostia, iar amabilitatea este confundată cu naivitatea.

Cu alte cuvinte, în unele organizații dacă ești amabil cu ai tăi colegi, aceștia au tendința de a ți se urca în cap. Doar ca să le fie lor bine. Și de cele mai multe ori, fraierul de servici mai este și vorbit pe la colțuri. Pesemne că își face bine treaba și merită din prisosință ”respectul” colegilor. De parcă acest fraier de serviciu este orb și nu vede cum stau lucrurile de fapt.

În unele organizații unii au un aer de superioritate de crezi că sunt mici dumnezei puși acolo pe vecie. Iar echitatea este unul din principiile despre care se discută doar în cărți. Se merge pe principiul – putem să frecăm pe oricine, oricât și oricum. Dar, pozează că le pasă de sentimentele fiecărui angajat în parte. Se fac că sunt solidari cu oamenii din echipa lor și că nu le este indiferent de ceea ce simte fiecare angajat în parte. Pentru că trebuie să pară buni cu fiecare dintre oamenii pe care îi au în echipă. Chiar dacă pe unii nu dau doi bani. Cel puțin comportamentul lor îi dă de gol. Și cu toate astea părerea lor despre ei, este că sunt corecți cu toată lumea. Aparent.

Și uite așa fraierul de serviciu plătește oalele sparte de altul. Muncește mai mult pentru că altul știe doar să dea bine în fața șefilor. Și nu de puține ori iese șifonat pentru că ”binevoitorii” lansează zvonuri despre el. Chiar dacă observă toate lucrurile acestea, fraierul de serviciu își vede în continuare de treabă. Pentru că a fost educat să nu răspundă la rău cu rău.

Asta până într-un punct – atunci când îi ajunge cuțitul la os. Și începe să vocifereze, începe să își spună punctul de vedere, frumos, civilizat. Așa după cum a fost învățat. Dar vede că în continuare este tratat la diverse de acei oameni care nu știu ce înseamnă cuvântul dat. În acel moment începe să semnaleze din ce în ce mai vehement că are o problemă. Dintr-odată fraierul de serviciu se transformă în angajatul problemă. Doar pentru că spune ce îl deranjează.

Din păcate este o practică din ce în ce mai întâlnită și mai ales acolo unde angajații nu știu să fie colegi între ei. Mai ales dacă fiecare își urmărește propriul interes. Dar, ceea ce nu se previzionează este faptul că dacă fraierul de serviciu se plictisește și părăsește firma, atunci au de tras cu toții. De la șeful ”echidistant” și până la colegii care îl mâncau de fund pe la spate. Măcar dacă ar ști să vadă lucrurile și să schimbe ceva în managementul uman din compania lor. Principiul ”lasă bă că merge și așa” este valabil până într-un punct zero. Care, odată atins nu mai poate fi schimbat. Oamenii aflați vremelnic în funcții de conducere trebuie să înțeleagă că toți oamenii sunt valoroși. Iar echidistanța trebuie să fie reală, nu doar simulată.

Ce nu se înțelege este faptul că un om inteligent și școlit nu este as în ”lichelism” și fiecare angajat are o stimă proprie ce trebuie gestionată. Dar, de cele mai multe ori, un om bun și cu bun simț, este rapid pedepsit dacă își iese din fire. În timp ce, angajatul tupeist este acceptat pentru că are gura mare. Și unii șefi consideră că este mai ”înțelept” să tragi tot în cel care trage. Asta dacă ești făcut șef la grămadă, sau dacă ești lipsit de empatie și plin de aere de superioritate. Dar șefia este vremelnică și de multe ori vei mai întâlni oamenii de care ți-ai bătut joc. Și s-ar putea să depinzi de ei.

Nu uitați că ”îngâmfarea nerușinată este atributul analfabeților și a talentelor mediocre”

The post Fraierul de serviciu appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: noulpamant.ro

Chiar și cei mai siguri oameni au avut frici peste care au trecut. Frica este un sentiment ce apare fără să îți dea de veste. Unii dintre noi aleg să își înfrunte frica, chiar dacă inima tremură din ce în ce mai tare, atunci când ne apropiem de ceea ce provoacă starea de frică. Iar alții dintre noi aleg să nu vorbească, sau să ocolească sursele de frică. Fiecare după puterea lui și după cum poate să lupte cu situațiile generatoare de frică. Frica te paralizează pe moment și parcă te transformă în stană de piatră. Doar inima îți bate de parcă ar vrea să iasă din piept.

De la frica de singurătate și până la frica de boală și de suferință, toate vin dintr-o experiență neplăcută. Trăită de noi sau povestită de alții. De la frica de necunoscut și până la frica de a pierde pe cineva drag, majoritatea fricilor vine dintr-o lipsă a noastră de putere de a rezista la întâmplări pe care creierul nostru nu le poate percepe ca fiind posibile a se realiza. Starea de frică îți paralizează gândurile, te blochează cu totul. Și oricât de mult ai vrea să ieși din starea aceasta, simți că nu poți.

Frica, până într-un punct are și o parte pozitivă. Ne ajută să nu ne aruncăm înainte, ci să fim prevăzători. Ne ajută să privim lucrurile per ansamblu, să facem scenarii și pentru ce nu ne place. Dar, aspectul pozitiv al fricii, încetează atunci când nu acționăm pentru că ne este frică de ceea ce se poate întâmpla. În momentul în care frica ne blochează existența,atunci deja discutăm de faptul că suntem guvernați de frică. Frica este o imagine mentală pe care o ne-o formăm despre un eveniment ce va surveni în viitor și față de efectele căruia nu vom face față.

V-ați gândit că frica v-a ajutat în anumite momente ale vieții voastre să evoluați? Pentru că, în momentul în care ați depășit acel moment/lucru care v-a generat frica, ați văzut că ați avut puterea de a trece mai departe. Și atunci acea frică a dispărut și voi ați devenit mai puternici. Vă întrebați de ce v-a fost frică? Încercați să înțelegeți că frica este doar o stare, pe care o depășim cu resurse de care nu știam că există în noi.

Personal am experimentat mai multe frici. Când eram mic îmi era frică de severitatea alor mei. Îmi era frică de eșec, de nereușită. Și acum țin minte gândul care m-a măcinat destul de mult. Îmi era frică să nu ajung un om al străzii. Nu știu de unde a venit – probabil că o imagine a unui om al străzii și-a pus amprenta pe creierul meu de copil. Mai apoi am trăit frica de a nu fi iubit și de a nu îmi găsi perechea. Probabil că frica asta a venit din modul în care mă percepeam eu și de încrederea în mine. Cert este că starea de frică mă făcea să fiu timorat, fără încredere în mine. Și de cele mai multe ori nu făceam ceva pentru că îmi era frică de faptul că voi eșua.

Asta până când am realizat că dacă nu voi depăși fricile, voi rămâne un om ce va trăi între garduri. Pentru că frica te îngrădește. Și am decis să îmi înfrunt temerile. Pe unele le-am depășit, cu altele încă mă mai lupt. Chiar dacă inima îmi bătea ca la purice, atunci când mergeam înspre înfruntarea fricii, am reușit să depășesc momentele tensionate. Am reușit să mă vindec de frică în numeroase cazuri. Pentru că, eu am ales să îmi înfrunt frica. Am fost pregătit și pentru un rezultat negativ al acțiunilor mele. Cu alte cuvinte mi-am asumat ceea ce puteam să devin.

Probabil că fiecare dintre voi a avut de înfruntat frici. Și poate că, la un moment dat, cu toții vom mai avea de înfruntat stări de frică. Dar, odată depășite aceste momente vom deveni mai puternici, mai împăcați cu noi. Pentru că vom descoperi resurse de care nu știam că există. Vom depăși limita peste care probabil că nu credeam că vom putea trece. Vom vedea că nu suntem chiar așa de slabi pe cât credeam a fi. Și poate vom deveni oameni mai buni, odată cu depășirea stărilor de frică.

”Frica nu este niciodată un motiv pentru a renunța, ea este doar o scuză.” – Norman Vincent Peale

The post Curajul fricii appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Suntem într-un continuu perpetuum mobile și nu mai găsim butonul de stop. Parcă suntem băgați tot timpul la priză de 2.20. Suntem surescitați în fiecare zi a vieții noastre și nu mai avem timp să vedem ce ne doare. Viața este o continuă întrecere – cu noi și cu alții. Așa am fost învățați să trăim, să muncim, să sărbătorim. Nu știu dacă ați observat – dar în ultima perioadă, până și bucuriile se întâmplă pe repede înainte. Și la finalul săptămânii nu știm de ce suntem așa de obosiți. Poate și pentru că am alergat neîntrerupt între idealuri, obiective, targete, bani. Fără nici măcar să respirăm.

Nu mai avem timp să ne vedem sufletul și să vedem ce îl doare. Plecăm mai departe în călătoria aceasta numită viață și nici măcar nu ne dăm răgazul să cumpărăm bilete la clasa ce ni se potrivește. Vrem tot timpul din ce în ce mai mult și întotdeauna ceea ce nu avem. Atunci când atingem obiective efemere, ni se pare că devenim cineva. Când de fapt nu suntem decât niște bieți ”ogari” ce aleargă spre ceva și care primesc o mică recompensă atunci când atingem acel ceva. Și după avem senzația că suntem rupți din soare, când de fapt și de drept nu suntem decât simple ”coate-goale”.

Și în fuga aceasta nu mai avem timp să simțim durerea. Pentru că, nu este așa, oamenii puternici nu se lasă doborâți de durere…. Așa scrie în toate cărțile motivaționale. Trebuie să fim puternici, să reușim, să fim luptători. Ne transformăm din ce în ce mai sigur în oameni robotizați, fără sentimente. Empatia este un cuvânt pe care îl uităm, sau mai bine zis nu mai avem timp de el. Ne privim unii pe alții, facem business împreună, dar nici măcar o clipă nu ne privim sufletele noastre. Nu am fost învățați să facem lucrul acesta. Și poate că asta este cel mai trist.

Facem poze, părem total fericiți și pare că toate se întâmplă așa cum ne dorim. Dar uităm să ne hrănim fericirea din gesturi simple făcute între noi. Credem că gesturile simple ne fac mai puțini puternici. Acum un zâmbet adresat persoanei din fața ta, poate fi interpretat că instrument de flirt. Și totul trebuie că are un substrat. Nimic pare că nu mai este fără de interes.

Cu alte cuvinte am uitat să fim oameni în adevăratul sens al cuvântului. Ne atacăm unii pe alții atunci când vrem ca interesele noastre să fie realizate. Când dialogăm spunem doar vorbe, fără să ne gândim cu adevărat la ce putem face pentru celălalt. Suntem plini de ură și de miștocăreală ieftină cu alții, când primii de care ar trebui să râdem suntem noi. Bunul simț este pe ducă și îl mai întâlnești destul de rar, la oamenii care se încăpățânează să rămână ultimii mohicani.Și întotdeauna alții sunt de vină pentru tot ceea ce se întâmplă cu noi și cu fuga noastră zilnică.

Societatea ne vrea să fim pe fugă și fără să ne dăm seama intrăm în jocul acesta interminabil. Trași de succesiunea zilelor nu ne mai dăm seama cine suntem noi cu adevărat. Devenim oameni fără identitate pentru că încercăm să copiem rețeta succesului de la alții. Uităm că viața nu înseamnă doar realizări, ci și eșecuri. Nu ne mai aducem aminte că viața nu înseamnă competiție. Și alergăm ca șoarecii pe roată, având senzația că realizăm ceva. Și când ne dăm jos din roata vieții, ne dăm seama că suntem în același loc. Dar mult mai secătuiți de umanitate, de sentimente și de noi.

Asta ne dorim cu adevărat de la viață? Chiar nu găsim butonul de stop? Sunt răspunsuri pe care fiecare le găsește pentru sine. Și atunci când găsim răspunsul vom ști dacă vom continua fuga, sau ne vom opri să ne bucurăm de noi și de ce înseamnă cu adevărat viața aceasta scurtă.

The post Râzi sau plângi, viața merge înainte appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: www.ziaruldegarda.ro

Din păcate interesele de moment pot apropia sau pot depărta oamenii. Și tot din păcate se întâmplă ca, atunci când situația o cere, oamenii să tragă unii în alții, fără niciun motiv real. Uite așa se pot crea animozități gratuite, venite din superioritatea pe care unii oameni cred că o au în fața altora. Dar știți ce, din experiența de până acum pot spune că acei oameni care par superficiali pot fi mult mai profunzi decât afișează. Unii dintre ei, pentru a-și păstra liniștea o fac pe-a neștiutorii. Asta nu înseamnă că nu știu, nu văd sau nu sunt la curent cu tot ce se întâmplă.

Cu toate acestea viața merge înainte, indiferent dacă vrem asta sau nu. Timpul cerne faptele oamenilor și de cele mai multe ori arată adevărata față a lucrurilor. Nu trebuie să urăști oamenii care ți-au făcut rău. Dintr-un singur motiv – viața e prea scurtă pentru a ți-o învenina. Am zis și o mai repet – cu toții avem de achitat note de plată. Diferă doar momentul în care vom plăti debitul. Știu că de multe ori par un tip naiv și ușor de dus de nas. Doar par :). Asta vine din modul meu de a gândi – ”pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea”. Știu că adevărată față a oamenilor va ieși la suprafață la un moment dat. Și adevăratele interese vor fi vădite. Așa că, de ce să urăsc oamenii care îmi fac rău – fie și indirect?

Nu sunt bunul samaritean – nici pe departe. Dar prefer să îmi văd de treaba mea – am eu destul de multe pe care le pot îndrepta. De ce să intru în jocul zilei de azi – să mă frece grija de alții? Poate că și din aceasta cauză nu sunt un tip foarte sociabil la prima vedere. Mai ales față de cei ce mă așteaptă după colț – să mi-o tragă. Dacă oamenii ar înțelege că efectul faptelor lor se proiectează în viitor – dar în sens invers…  Poate că am trăi într-o societate mai responsabilă și mai bună. Așa ceva este utopic însă. Pentru unii este mai ușor să se ridice ei trăgând în alții.

Știu că răutatea poate fi considerată de unii o stare în trend. În acest caz prefer să nu fiu în trend. Știți cum sunt oamenii care după ce fac o răutate o fac pe-a nevinovații? Acei oameni sunt cei mai periculoși și e de preferat să îi ții cât poți de departe. Pentru că astfel de personaje nu au mamă și nu au tată. Au cultul propriei personalități și dacă lor le este bine ești prietenul lor. Dacă nu, ești cel mai mare dușman în viață. Nu am să înțeleg niciodată astfel de oameni și nici nu mi-i doresc alături. Prefer să fiu considerat prost, dar să îmi văd de liniștea mea.

Viața este prea frumoasă trăită alături de oamenii pe aceeași lungime de undă, pentru a o perturba cu sentimente negative. E greu să fii indiferent la răutăți. E greu să îți stăpânești pornirile răzbunătoare. E și mai greu să poți trece peste cuvinte jignitoare. Dar dacă reușești să faci asta, îți găsești echilibru care te face să ai o stare de bine. Indiferent de cât de mult se străduiesc alții să ți-o schimbe. Și asta enervează rău tare. Poate mai mult decât o acțiune îndreptată împotriva lor.

Și știți ce este și mai comic? De multe ori se întâmplă ca acei oameni care ți-au făcut rău să îți iasă în cale în cele mai diverse situații. Și neașteptate. Iar reacțiile lor atunci când te văd sunt epice. Să vezi cum apare roșeața în obraji, sau cum le piere zâmbetul îți dă certitudinea că se simt cu musca pe căciulă. Iar un zâmbet venit dinspre tine îi pune într-o încurcătură și mai mare. Pentru că nu se simt bine, vor căuta să te trateze cu indiferență și vor sta tot timpul în colțul celălalt al încăperii cu spatele la tine. Și te vor trata cu superioritate. Este singura lor armă care îi va face să se simtă bine.

Urăsc să urăsc oameni și asta îmi dă o stare de bine.

The post Urăsc să urăsc appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: ziarelive.com

Se spune că oamenii care au trecut prin diverse greutăți știu să aprecieze altfel viața. Poate și pentru că ei știu ce înseamnă să ajungi jos. Și cum este atmosfera acolo jos, unde nimeni nu se mai uită la tine. Sau dacă se uită, o face cu milă sau superioritate. O parte dintre oameni consideră că atunci când viața îți pune piedici, de fapt îți șlefuiește caracterul. Dar, pe bune dacă nu aș vrea să găsească altă metodă de șlefuire. Totul în viață este un du-te vino. Doar că la unii lucrurile bune doar se duc și nu se mai întorc. Sunt acei oameni care cad în deznădejde. Și care nu mai văd nici o rezolvare a problemelor lor.

Am înțeles însă un lucru din toată joaca asta a mea cu viața. Că de cele mai multe ori câștigă ea. Și cel mai câștigat sunt eu. Pentru că viața este frumoasă și cu bune și cu rele. Atunci când plouă afară, îți iei o umbrelă care să te protejeze de picurii de ploaie. Continui să îți faci treaba – o ploaie nu te oprește din ce ai tu de făcut. Doar îți strică cheful. Așa e și cu momentele din viață când ne este mai greu. Trebuie doar să găsim ”umbrela” care să ne asigure drumul mai departe. Chiar dacă ne dispare cheful, trebuie să mergem înainte. Nu este un lucru motivațional, este strict viața noastră. Pentru că, dacă ne vom opri în loc, nimeni nu va observa. Sau mă rog, mult prea puțini.

Putem să stăm să ne plângem când viața ne face șicane. Sau putem schimba perspectiva din care privim acele șicane. Asta am testat-o pe propria mea piele. Atunci când am văzut că viața face glume cu mine, am râs la glumele ei. Și am mers mai departe. De multe ori nu am făcut-o pentru mine, ci pentru cei de lângă mine. După ce a trecut totul, am râs și eu din toată inima. De mine și de tot ce s-a întâmplat. Pentru că mi-am dat seama că viața mi-a făcut glumele pentru a mă pregăti de ceea ce avea să vină.

În general noi oamenii avem tendința de a ne plânge de orice se întâmplă în viața noastră. Și să dramatizăm și să hiperbolizăm totul. Fără să ne dăm seama că noi înșine facem ca impactul evenimentelor asupra noastră să fie unul mare. O persoană dragă mie mi-a spus un lucru foarte deștept – ” de ce atunci când este bine trebuie să mă gândesc la cum era când ne era rău?”. Pentru că, atunci când vom sta tot timpul axați doar pe frica de a nu păți ceva, vom uita să trăim. În schimb dacă ne trăim viața cu bune și cu rele – așa cum vin ele – s-ar putea să suportăm mult mai bine șuturile. Oricât am vrea noi, șuturile oricum le vom primi. Mai intense sau mai puțin intense.

Și da, oamenii care au trecut prin greutăți – dar aici vorbesc despre adevărate greutăți – sunt altfel. Nu știu dacă mai buni, sau mai puțini buni. Dar văd viața cu mai multă înțelepciune. Se ghidează după lucrurile cu adevărat importante. Cel puțin asta am observat la ei. Și am mai observat ceva la ei – curajul pe care îl au atunci când se ridică. Dorința lor de a trece peste este direct proporțională cu greutatea tăriei loviturii primite. Cei mai puternici oameni pe care i-am cunoscut nu sunt cei care au mușchi pe ei. Ci oameni care au sufletul fortificat ca urmare a greutăților din viața lor.

Cu toții ne dorim ca viața noastră să fie lină. Nu este nimeni care să nu își dorească ca viața să nu ne pună la încercare. Și cu toate acestea fiecare dintre noi a avut momente în care a fost lovit. Ce s-a întâmplat însă după lovitură a fost total diferit la fiecare dintre noi. Unii au ales să se victimizeze, alții au ales să zâmbească și să meargă mai departe. Am observa că vieții îi plac luptătorii și cei care zâmbesc.

Așa că oricâte piedici ne pune viața, haideți să îi zâmbim. Chiar dacă e greu, haideți să ne gândim la cum ne vom simți după ce vom depăși obstacolele.

The post Mi-am luat-o appeared first on Durbaca Ionut Lucian.