Râzi sau plângi, viața merge înainte

Râzi sau plângi viața merge înainte și asta nu o vei putea opri. Totul se întâmplă cu repeziciune, bucuriile se împletesc cu nefericirile. Te trezești că ieri era luni și astăzi este duminică. Zilele trec mai ceva ca acceleratul în gară. Vrei să respiri, dar nu ai cum, fără să te doară. Îți dai seama că nu te poți opri în loc chiar dacă inima și sufletul nu îți sunt în cele mai bune condiții. Când erai mic, ți se spunea că trebuie să fii un luptător. Dar nimeni nu îți spunea că trebuie să intri în ring continuu. Citești motivaționale peste motivaționale, dar nimeni nu îți spune că viața trebuie trăită simplu.

Râzi sau plângi viața merge înainte

Suntem într-un continuu perpetuum mobile și nu mai găsim butonul de stop. Parcă suntem băgați tot timpul la priză de 2.20. Suntem surescitați în fiecare zi a vieții noastre și nu mai avem timp să vedem ce ne doare. Viața este o continuă întrecere – cu noi și cu alții. Așa am fost învățați să trăim, să muncim, să sărbătorim. Nu știu dacă ați observat – dar în ultima perioadă, până și bucuriile se întâmplă pe repede înainte. Și la finalul săptămânii nu știm de ce suntem așa de obosiți. Poate și pentru că am alergat neîntrerupt între idealuri, obiective, targete, bani. Fără nici măcar să respirăm.

Nu mai avem timp să ne vedem sufletul și să vedem ce îl doare. Plecăm mai departe în călătoria aceasta numită viață și nici măcar nu ne dăm răgazul să cumpărăm bilete la clasa ce ni se potrivește. Vrem tot timpul din ce în ce mai mult și întotdeauna ceea ce nu avem. Atunci când atingem obiective efemere, ni se pare că devenim cineva. Când de fapt nu suntem decât niște bieți ”ogari” ce aleargă spre ceva și care primesc o mică recompensă atunci când atingem acel ceva. Și după avem senzația că suntem rupți din soare, când de fapt și de drept nu suntem decât simple ”coate-goale”.

Și în fuga aceasta nu mai avem timp să simțim durerea. Pentru că, nu este așa, oamenii puternici nu se lasă doborâți de durere…. Așa scrie în toate cărțile motivaționale. Trebuie să fim puternici, să reușim, să fim luptători. Ne transformăm din ce în ce mai sigur în oameni robotizați, fără sentimente. Empatia este un cuvânt pe care îl uităm, sau mai bine zis nu mai avem timp de el. Ne privim unii pe alții, facem business împreună, dar nici măcar o clipă nu ne privim sufletele noastre. Nu am fost învățați să facem lucrul acesta. Și poate că asta este cel mai trist.

Facem poze, părem total fericiți și pare că toate se întâmplă așa cum ne dorim. Dar uităm să ne hrănim fericirea din gesturi simple făcute între noi. Credem că gesturile simple ne fac mai puțini puternici. Acum un zâmbet adresat persoanei din fața ta, poate fi interpretat că instrument de flirt. Și totul trebuie că are un substrat. Nimic pare că nu mai este fără de interes.

Cu alte cuvinte am uitat să fim oameni în adevăratul sens al cuvântului. Ne atacăm unii pe alții atunci când vrem ca interesele noastre să fie realizate. Când dialogăm spunem doar vorbe, fără să ne gândim cu adevărat la ce putem face pentru celălalt. Suntem plini de ură și de miștocăreală ieftină cu alții, când primii de care ar trebui să râdem suntem noi. Bunul simț este pe ducă și îl mai întâlnești destul de rar, la oamenii care se încăpățânează să rămână ultimii mohicani.Și întotdeauna alții sunt de vină pentru tot ceea ce se întâmplă cu noi și cu fuga noastră zilnică.

Societatea ne vrea să fim pe fugă și fără să ne dăm seama intrăm în jocul acesta interminabil. Trași de succesiunea zilelor nu ne mai dăm seama cine suntem noi cu adevărat. Devenim oameni fără identitate pentru că încercăm să copiem rețeta succesului de la alții. Uităm că viața nu înseamnă doar realizări, ci și eșecuri. Nu ne mai aducem aminte că viața nu înseamnă competiție. Și alergăm ca șoarecii pe roată, având senzația că realizăm ceva. Și când ne dăm jos din roata vieții, ne dăm seama că suntem în același loc. Dar mult mai secătuiți de umanitate, de sentimente și de noi.

Asta ne dorim cu adevărat de la viață? Chiar nu găsim butonul de stop? Sunt răspunsuri pe care fiecare le găsește pentru sine. Și atunci când găsim răspunsul vom ști dacă vom continua fuga, sau ne vom opri să ne bucurăm de noi și de ce înseamnă cu adevărat viața aceasta scurtă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.