În ultima perioadă am observat o tendință accentuată a copiilor de a fi răi cu partenerii/prietenii lor de joacă. Acești copii au percepția că dacă jignesc, dacă resping, dacă lovesc sunt mai speciali decât ceilalți. Da, copiii pot fi răutăcioși între ei, da copiii pot greși unii față de alții. Dar, treaba părinților este de a corecta aceste lucruri. Nu este o luptă de supraviețuire, pentru că oricând copilul agresator (verbal sau fizic) poate deveni un copil agresat. Da, copiii trebuie să își rezolve singuri problemele apărute între ei, dar trebuie învățați să își rezolve problemele în mod pașnic.

Recunosc, Iustina mi-a spus de nenumărate ori că a fost jignită, respinsă, uneori lovită sau mușcată. De fiecare dată am încercat să o învățăm să ierte și să treacă peste. Dar în același timp am învățat-o că acei ce o jignesc în mod constant, nu merită prietenia ei. Și nici măcar prezența sa lângă ei. Și Iustina are momentele ei când greșește și are momentele ei când personalitatea este mai mare decât inima. Dar, de fiecare dată când greșește ne așezăm și discutăm. Și îi spunem că bunătatea va atrage bunătate. Răutatea va atrage răutate.

Sufletele plăpânde ale copiilor pot trăi drame. Mai ales atunci când sunt respinși de copiii pe care îi consideră prieteni. Sau atunci când sunt marginalizați de ceilalți din varii motive. Sau când sunt înlocuiți în  relația de prietenie cu alți copii. Copiii prin natura lor nu pot fi indiferenți la răutățile celorlalți. Sunt copii care verbalizează durerile, dar sunt mulți copii care strâng în ei și acumulează frustrări. Frustrări ce mai devreme sau mai târziu vor da pe afară sub o formă sau alta. Pentru că prea plinul dă pe afară. Și atunci părinții se trezesc în fața unor furtuni sentimentale la care fac față cu greu. Degeaba explică părinții că nimeni și nimic nu trebuie să le fure fericirea. Pentru sufletul lor plăpând sunt lucruri de neînțeles – cum de pot fi respinși de alți copii. Și nu înțeleg ce au făcut de sunt respinși.

Da, cât sunt mici, copiii pot dezvolta relații de prietenie sau de antipatie. Dar de aici și până la a respinge sau a agresa fizic sau verbal este cale lungă. Sunt mulți părinți care își educă odraslele pe principiul ”tu să cazi în picioare” încât nu mă miră că răutățile apar de la vârste fragede. Se spune că de cele mai multe ori, copiii imită comportamentul părinților. Poate asta ar trebui să ne dea de gândit nouă părinților. Și poate că atunci când auzim că plodul nostru a făcut una sau alta, ar fi bine să ne gândim la modul nostru de a fi. Și la ce ne-am învățat copilul.

Citisem undeva că tatăl nu este cel care plătește facturile, ci acela care pune familia pe primul loc. Iar a pune familia pe primul loc înseamnă să ai discuții inclusiv cu al tău copil. Și să îl înveți principii solide, care nu au nicio legătură cu răutatea, viclenia, agresivitatea. Vrem să trăim într-o lume mai bună! Dar oare cum putem trăi într-o lume mai bună, dacă nu ne învățăm copiii să fie buni? Ei vor crește și vor crește cu principiile pe care le pun acum în practică. Dacă acum sunt răutăcioși sunt șanse mari ca și ca adulți să fie răutăcioși și invidioși. Dacă vor jigni acum, mai târziu nu vor ști să facă altfel. Iar dacă lovesc acum, probabil că și ca adulți vor folosi forța.

Poate că nu aș fi scris lucrurile astea, dacă nu am fi trecut anul acesta printr-o furtună emoțională a Iustinei. Furtună venită din jignirile care i-au fost aduse, din respingerile de care a avut parte, din agresiunile fizice și verbale pe care i le-au aplicat alți copii. Și nu o spun ca să ne victimizăm, ci pentru a trage un semnal de alarmă și altor părinți. De a fi atenți la sufletele propriilor copii, de a corecta derapajele acolo unde sunt și când sunt. De a nu își lăsa copiii să crească după cum bate vântul. Doar pe principiul că se descurcă ei. Probabil că toți părinții vor să crească viitori OAMENI. Iar pentru a crește OAMENI trebuie să facem ce trebuie acum ca și părinți.

Dacă veți lua ce trebuie din semnalul pe care am vrut să îl trag aș fi bucuros. Dacă mă veți judeca sau veți spune că ”iar a prins vulpea la rană” e alegerea voastră. Dar mai devreme sau mai târziu s-ar putea să vă aduceți aminte că la un moment dat a fost un ”nebun” care a tras semnale de alarmă. Să nu fie prea târziu!

Să lăsăm scuzele de genul – ”sunt copii și nu știu ce fac” și să fim mai atenți la intențiile reale ale copiilor noștri în relațiile cu ceilalți prieteni de vârsta lor.

”Răutatea începe acolo unde se sfârșește omenia” – Victor Hugo

The post Jignirile duc la drame appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

În vară ne-a marcat pe toți aflarea veștii că Dominic este bolnav și că părinții lui au nevoie de o sumă uriașă de bani pentru a începe tratamentul. Dar Dumnezeu lucrează prin oameni și minunile chiar există! Așa că n-am putut decât să muncim împreună, să donăm fiecare câte un strop de speranță – și să ne bucurăm când, în foarte scurt timp, s-a strâns o parte importantă din bani, iar Dominic a și început tratamentul. (Nu uitați cazul și vă rog să-i rămâneți aproape voinicului, căci lupta lui continuă!)

Printre oamenii impresionați de suferința lui Dominic au fost și părinții a doi copilași minunați. Și sănătoși. Alexandra și Dragoș au luptat atunci pentru strângerea de fonduri, fără să-și imagineze diagnosticul pe care urmau să-l primească acum câteva zile pentru mezinul lor… Fără să-și imagineze că vor simți și ei durerea unui părinte care află că are nevoie tot de… măcar 200.000 de euro pentru viața pruncului lor!

Călin-Mihai are 10 luni și jumătate și-un diagnostic dur: Neuroblastom de Gradul 4, cancer la glanda suprarenală. Tratamentul cu chimioterapie a început de urgență dar, pentru a avea o șansă la viață, tratamentul de specialitate trebuie continuat la o clinică de oncologie din Franța sau din Belgia, cu terapie imunologică și transplant.

De data aceasta, Alexandra și Dragoș nu mai luptă pentru un copil al prietenilor… ci pentru unul dintre cei doi copii născuți din dragostea lor! Iar noi putem să luptăm alături de ei!

Au nevoie de rugăciune și de orice gând bun – dar au nevoie și de ajutor financiar. Vă rog eu, nu vă poticniți în ideea că nu aveți mult! Cum spun de fiecare dată, pic cu pic se face marea! Să ajutăm cu toții cu un pic, cu puțin din puținul nostru – sau cu mai mult, dacă-i de unde, că-i fără supărare! Să ne pese, asta e cel mai important!

Pentru Călin-Mihai s-a creat deja un grup de donații pe Facebook. Puteți dona direct acolo!

E bun FB, dar e bună și varianta fără intermediari – când banii ajung direct și în timp real la familie. Așa că, vă rog să folosiți cu încredere și datele personale ale tatălui. Donațiile se pot face în conturile deschise pe numele Chihaia Dragoș-Dumitru, la Banca Transilvania:

RON: RO58BTRL02401201D36786XX

EUR: RO33BTRL02404201D36786XX

dar și prin PayPal, către contul chihaiadragos@yahoo.com

Doamne ajută ca să fie bine Călin-Mihai, iar suferința frățiorului și-a părinților să se transforme în bucurie!

Sursa: www.saptepietre.ro

The post Călin-Mihai are zece luni și-un pic. Să-i dăruim o viață întreagă! appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Societatea asta în care trăim a ajuns așa în timp. Nu ne-am trezit dintr-odată într-o societate în care oamenii fără substanță ajung să dicteze. Toate aceste lucruri s-au întâmplat treptat – atunci când fiecare dintre noi închidea ochii. Pentru că nu îl afecta în mod direct și pentru că acel confort al familiei sale nu era afectat. Din păcate, în societatea românească superficialitatea s-a extins ca o plagă. Și fie că recunoaștem, fie că nu – oricare dintre noi a fost superficial la un moment dat. Fie și din lipsa reacțiilor noastre atunci când acestea trebuiau să existe.

Unora le-a fost mai ușor să lupte în deplasare, pentru alții a fost mai facil să rămână apatici. Unii au ales să spună ce nu este în regulă în societatea noastră. Dar au fost mult prea puțini ca să conteze. Apatia generală în care s-a cufundat societatea românească ne face să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Am mai spus-o și în alte situații – suntem mult prea apatici și de asta cei cu tupeu ajung în față. Pentru că ei sunt mai vocali și mai incisivi în acțiunile lor.

Suntem inofensivi în lipsa acțiunilor noastre în fața celor care fac totul cu susu-n jos. Suntem de părere că oamenii își duc războaiele lor personale și nu trebuie să ne băgăm. Să nu ieșim cei mai șifonați. Și lăsăm timpul să treacă și să vindece. Doar că timpul nu face altceva decât să transforme rana într-o coajă. Tot noi trebuie să o desprindem. Iar cicatricea rămâne ca semn al suferinței și lipsei de acțiune. În felul acesta ne vom surprinde inclusiv pe noi făcând lucrurile cu susu-n jos. Pentru că flagelul se va extinde și pentru a supraviețui va trebui să facem și noi ce altădată nici nu putea fi vorba.

Totul pleacă de la lipsa de reacție în fața acțiunilor bădărane și lipsite de cel mai elementar bun simț. Haideți să ne gândim la reacțiile noastre atunci când vedem în parcuri oameni care dau cojile de semințe pe jos. Câți dintre noi am reacționat față de această lipsă de bun-simț? Puțini, care după ce au făcut-o au fost puși în fața unor amenințări vocale. Și nimeni altcineva nu le-a sărit în ajutor. Sau, gândiți-vă la câți oameni au curajul să se ia de cei ce fură în mijloacele de transport? Ce se întâmplă cu ei oare? Sar ceilalți oameni în ajutorul lor? Dar de unde! Se fac ca plouă și în cazul unei încăierări caută să coboare la prima stație.

Suntem uniți doar de fațadă, iar atunci când o confruntare este inevitabilă, căutăm să fugim din calea pericolului. Abandonăm lupta atunci când ne dăm seama că riscăm să suferim atât fizic, cât și psihic. Intrăm într-un soi de conservare a noastră și a celor dragi nouă. Din oamenii vocali care eram, ne transformăm în primii care fug din calea primejdiei sau amenințărilor. Vor fi mulți care vor spune că nu este așa. Da, din spatele ecranului toți suntem curajoși. Ce se întâmplă însă când dăm față în față cu pericolul? Mai suntem la fel de curajoși? Sau începem să ne codim? Să găsim circumstanțe atenuante? Să o dăm la pace cu alte cuvinte.

Toate sunt cu susu-n jos și atât timp cât nu vom avea curajul să fim vocali, chiar și în fața situațiilor periculoase, așa vor rămâne. De fiecare dintre noi depinde dacă societatea românească se va schimba în bine, sau va continua să se scalde în compromisuri agreate tacit de toată lumea. Și nu, societatea noastră nu este mai rea sau mai bună decât alte societăți. Este așa cum o facem noi să fie.

The post Toate sunt cu susu-n jos appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

De ce spun că mă fură statul? Pentru că începând din acest an va trebui să plătesc contribuții de asigurări sociale și sănătate duble. O parte pentru venitul fix pe care îl realizez și o parte pentru veniturile din drepturile de autor. Tocmai am aflat că anul acesta îmi vor zbura din buzunare minim 7000 ron pe contribuțiile sociale și de sănătate. Simt că statul mă fură și pentru că aceste contribuții sunt calculate la salariul minim brut pe economie, dar eu le plătesc la nivel net. Cu alte cuvinte, pe lângă faptul că statul îmi bagă ambele mâini în buzunare, mai îmi pune și o marjă în plus. Ca să fie.

Zilele trecute o auzisem pe Olguța Vasilescu că la urechile ei nu au ajuns informații de salarii scăzute prin noile reglementări fiscale. Păi doamnă dragă, sunt două variante – ori sunteți surdă, ori aveți o doză mare de nesimțire. Când toată țara strigă că a pierdut bani, tu nu te poți face că plouă. În mod normal, un om prins cu mâna în buzunarul altuia, ia câțiva ani de pușcărie. Ce se întâmplă cu statul care te fură în direct, dar și în reluare? Nu știu de ce am așa o senzație că deșteptăciunea închipuită s-a mutat doar în Guvern. Iar noi, românii obișnuiți suntem doar ăia mai proști.

Nu mai vorbesc despre faptul că statul nu face aproape nimic pentru a încuraja performanța. Nu vreau să mă recompenseze statul pentru ceea ce trebuie să fac eu. Dar, măcar să nu mă fure. Aș compara statul cu un hoț ce stă la colț de stradă și joacă alba-neagra. Doar că spre deosebire de acel hoț, statul câștigă tot timpul. Și degeaba încerci să găsești variante de a proteja câștigurile – vine statul și găsește o struțo-cămilă prin care să pape și el ceva. Chiar dacă nu a făcut absolut nimic pentru veniturile pe care tu le-ai câștigat prin muncă.

Am așa o senzație că toți cei din fruntea Guvernului se cred haiducii lui Șapte Cai. Au senzația că iau de la bogați și dau la săraci. Sau cel puțin asta încearcă să dea senzația celor care au timp să îi asculte. Aplică strategia ce mergea foarte bine înainte de 1989 – egalizăm veniturile. Chiar dacă unii fac o muncă un pic altfel, toată lumea trebuie să câștige la fel. Mama lor de chiaburi. Uneori am senzația că trebuie să îmi fie jenă că muncesc și că de bine de rău, reușesc să îmi duc traiul decent. Mă simt urmărit de hoți. Și de data asta nu de hoții din tramvaie, care se uită după portofelul meu. Ci de stat.

Ceea ce simt eu, cu siguranță este o situație des întâlnită în mai toate familiile muncitoare din orașul ăsta. Cel puțin. Și nu știu dacă este drept ca oamenii care muncesc, să țină în spate încă 3 asistați sociali. Pentru că de fapt și de drept asta se întâmplă. Statul ia de la cei ce muncesc mai mult și dă la asistații sociali. Și aici nu mă refer la acei asistați sociali care au probleme reale de sănătate. Ci la cei ce pur și simplu nu au chef să muncească, ci doar să aștepte, lună de lună banii de la stat.

Așa cum statul este cel mai mare asociat al firmelor din România, la fel este și cel mai mare hoț existent. Pentru că niciodată statul nu iese în pierdere,atunci când vine vorba despre taxe și impozite. Dacă la fel ar sta treaba și la serviciile pe care statul ar trebui să le pună la dispoziție, poate că nu aș mai fi la fel de revoltat. Dar, atunci când vezi că banii îți sunt luați și ajung în salariile parlamentarilor, guvernanților, asistaților sociali, nu ai cum să taci. Probabil că vor fi oameni care vor alege să păcălească statul, așa cum și statul caută să îi păcălească pe ei.

The post Mă fură statul appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: neptuntv.ro

Discuția este cu mult mai complexă decât se poate vedea la prima vedere. Într-un sistem în care lipsesc cele mai elementare tratamente, cei ce lucrează în sistem sunt ultimii vinovați de ce se întâmplă. Atitudinea unora dintre medici este însă cea care te face să îți iei câmpii. Ca în mai toate domeniile, medicii care fac abuz de meseria lor, crezându-se mici dumnezei sunt în prim plan. Cred că se pot juca cu viața pacientului după bunul lor plac. Dar, sunt cu mult mai mulți medici care își fac treaba și sunt dedicați pacienților. Fiind preocupați în tratarea pacienților, nu mai au timp să iasă în evidență. Pentru că nu este așa, ni se pare normal ca medicii să ne trateze…

Totuși, în România prevenția este unul dintre elementele ce lipsesc cu desăvârșire din viața noastră. Nu prea ne ghidăm pe principiul e mai ușor să previi decât să tratezi. De cele mai multe ori ajungem la medici doar atunci când nu mai putem de durere, sau când este prea târziu. Și atunci așteptăm ca medicii să facă minuni cu sănătatea noastră. Da, medicii și-au ales această meserie pentru a salva vieți. Dar, oare noi de ce nu căutăm să ne salvăm propria viață? De ce nu suntem preocupați de sănătatea noastră decât atunci când ea este șubredă?

Sistemul sanitar este în colaps. Așa este. De cele mai multe ori plătim asigurări de sănătate degeaba. Iar atunci când ajungem să avem nevoie de ele suntem nevoiți să scoatem alți bani din buzunar. Este adevărat sistemul sanitar este la cel mai jos nivel unde putea ajunge. Da, sunt medici care nu pun în prim plan sănătatea pacientului. Și cu toate acestea noi ce facem pentru sănătatea noastră?

Majoritatea populației nu poate apela la serviciile private de sănătate. Dar de ce apelăm la ambulanță și ajungem în urgențe pentru boli ușoare ce pot fi tratate de medicul de familie? De ce plecăm de prezumția că medicul trebuie să mă trateze instant de cum am ajuns? Oare dacă am gândi cu toții așa cum ar mai exista o prioritizare a gravității bolilor? Am fost și eu în serviciul de urgență a spitalelor din România. Am fost și eu tratat cu răceală de cei ce preluau urgențele. Am fost revoltat de cele mai multe ori. Dar, după ce am stat și am cugetat, mi-am dat seama că erau alte cazuri mult mai grave.

Da, cazurile în care pacienții sunt purtați între spitale până mor sunt grave. Sau cazurile în care pacientul se duce pentru o operație banală și iese într-un sicriu. Iar medicii care se joacă cu viața pacienților sunt vinovați de lipsă de umanitate. Am fost și eu purtat între spitale prin 2003, cu taxiul și doar norocul a făcut ca totul să fie bine până la urmă. Dar îmi pare rău că generalizăm atunci când vine vorba despre medici. Nu toți medicii sunt nesimțiți, și fără lipsă de empatie față de suferința pacientului. Încă mai sunt mulți medici care își fac treaba cu sârg și care nu au uitat jurământul lui Hippocrate. Să nu îi băgăm pe toți în aceeași oală.

Ca în orice meserie, cei ce s-au făcut medici doar pentru bani trebuie să plătească lipsa de moralitate. Atunci când pun actul medical pe planul doi și partea financiară în prim plan. Să facem distincție între sistemul sanitar și profesioniștii care lucrează în el. Poate că nu degeaba medicii care aleg să plece în afară sunt căutați de cele mai bune clinici. Poate că nu degeaba recunoașterea meritelor medicilor români se face în statele din afară. Dacă toți medicii ar fi corupți, lipsiți de empatie și de etică, atunci țările unde ajung i-ar pune pe liber.

Într-o țară cu multe sisteme nefuncționale, sistemul sanitar face parte dintr-o mașinărie care merge poticnindu-se. Și nu pentru că nu ar fi o mașinărie de calitate, ci pentru că cei ce o conduc nu au nici-o urmă de profesionalism. Nu mă refer la managerii de spitale, ci la cei care fac cadrul legislativ pentru buna funcționare a sistemului sanitar.

Cu oameni profesioniști sistemul poate fi îmbunătățit și adus la nivelul calitativ al majorității medicilor din România. Al celor care pun actul medical pe prim plan. Deși omenește vorbind și medicii când ajung acasă trebuie să pună ceva pe masă. Însă statul trebuie să oprească exodul medicilor – și nu doar prin salarii decente, ci și printr-un sistem sanitar bine pus la punct.

Și da Ministerul Sănătății trebuie somat să ajute sănătatea.

The post Sistemul sanitar e pe ultimul loc în Europa appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Anul acesta nu a început așa cum ne doream să înceapă. După primele 22 de zile din el poți spune că va fi un an greu. Și unul tensionat. Nu trebuie să îi asculți pe specialiști. Trebuie doar să ieși un pic din casă, la volan sau pe jos. Vei vedea cel puțin un om nervos, gata să sară cu vorba dacă îl deranjezi. Explicațiile pot fi multe – de la instabilitatea economică, politică și până la nemulțumirile fiecăruia dintre noi. Nemulțumirile au fost acumulate și tare îmi este că în viitorul apropiat vom asista la lucruri din ce în ce mai violente.

Și aici nu mă refer la nivel macro, ci la nivel micro. Mă refer la nervii fiecăruia dintre noi, care parcă sunt gata să explodeze la cele mai mici frecușuri. Poate că simt doar eu lucrurile așa. Poate că am avut eu ghinionul să întâlnesc oameni necunoscuți care aveau ceva cu mine. Nu știu, dar senzația generală este de stare tensionată. Altfel nu îmi explic agresivitatea comportamenală. Nu îmi explic cum unii își permit să atenteze la securitatea corporală sau psihică a celuilalt. Se adresează prea repede injurii la cele mai mici lucruri care nu convin. Am câteva exemple în începutul acesta de an. Dar, prefer să le țin pentru mine, pentru a nu mai inflama și mai tare spiritele.

Cert este că de la începutul anului am trecut printr-o serie de situații care tratate cu aceeași nervi din partea mea, puteau escalada foarte ușor. Cel mai tensionat moment a fost când, fiind în trafic, un șofer deranjat de faptul că nu mai încăpea pe stradă a accelerat nervos. Gata să se izbească frontal în mine. Ca să își arate mușchii. Ce se întâmpla dacă puneam și eu mașina în mișcare? Probabil că eram amândoi cu mașinile bușite și cu nervii și mai întinși. Pentru o secundă de nervozitate.

Oamenilor parcă nu le mai convine nimic și sar cu vorba mai întâi, după care nu se dau în lături probabil nici de la corecția fizică. Nu sunt un delicat, dar parcă ușor-ușor se instalează nesiguranța pe străzile ieșene. Poate mi se pare mie, repet. Poate nu. Am mai observat că o parte din oameni și-au pierdut punctele de echilibru. Aud în jurul meu cazuri de oameni care au căzut inexplicabil. Și-au pierdut punctele de echilibru și pendulează fără să mai știe de ei. Presiunea psihică crește parcă de la zi la zi. E greu să faci față presiunii. Dacă vreți este din ce în ce mai greu să faci diferența între bine și rău. Probabil că asta vine și dintr-o nesiguranță caracteristică zilelor acestea.

Cea mai bună soluție în perioada aceasta, cred că o reprezintă tratarea situațiilor tensionate cu mult calm. Chiar dacă cel din fața ta îți aduce injurii încearcă să îți păstrezi calmul. Mergi mai departe, nu intra în jocul lui tensionat – te fă că nu auzi cuvintele pe care ți le adresează. De cele mai multe ori, o astfel de atitudine duce la aplanarea conflictului. Ce rost are să pui gaz pe foc dacă ai varianta de a da ignore unor astfel de oameni și de situații. Cu siguranță că cel care te-a înjurat nu va învăța nimic, dar măcar tu îți menții integritatea corporală și mentală. E mai simplu să eviți astfel de situații. Pentru că oameni nervoși, tensionați și bădărani vei tot întâlni.

Știu, atunci când cineva te înjură, sau îți vorbește urât, prima tentație este să răspunzi cu aceeași monedă. Dar nu rezolvi nimic. Ba mai mult, poate că duci conflictul verbal înspre unul corporal. Ce sens are? Nu e mai bine să mergi mai departe, chiar dacă din gura celui din fața ta ies cuvinte ce nu pot fi reproduse? Să vă spun un secret – aproape întotdeauna astfel de oameni vor da la un moment dat peste alții mai nervoși ca ei. Și atunci probabil că își vor învăța lecția.

The post Tensiune crescândă appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Pe principiul cel ce strigă mai tare este băgat la înaintare – așa se întâmplă lucrurile în momentul acesta. Tupeul din baza societății a ajuns la vârful formelor de conducere. Sfidarea oamenilor simpli a ajuns program de condus țara aceasta. Disprețul față de toți cei care nu sunt ca ei a devenit doctrină de ghidare a acțiunilor. Legea pumnului celui mai puternic pe care o întâlnim de câțiva ani, este principala formă de condus oamenii pe care o știu cei din conducerea țării. Infracționalitatea nu mai este ceva anormal în țara asta, atât timp cât lucrurile se fac cum se fac la nivelul de sus al țării.

Și asta pentru că în conducerea țării au ajuns oameni care doar și-au urmărit interesul. Și pentru asta au jucat teatru atunci când erau la baza evoluției lor. Oameni spășiți, aparent buni, sociabili. Doar ca să placă celor care îi puteau propulsa pe scara ierarhică. Din păcate acest tip de comportament îl întâlnim peste tot. Iar în momentul în care acești oameni ajung să aibă în mâna puterea, își dau arama pe față. Pentru că simt că sunt cei mai puternici oameni și că pot face orice. Fără să dea socoteală – sunt mici dumnezei.

Modul în care se desemnează la momentul actual prim-ministru și cei din conducerea ministerelor nu știu cât are de-a face cu partea de competențe a acestora. Pentru că altfel nu îmi explic cum sunt puși oameni care nu au pregătirea necesară să conducă ministere. Nu am nimic cu nimeni. Dar eu știu un lucru – dacă vrei să meargă lucrurile într-o societate, trebuie să pui performeri în punctele cheie. Altfel, vei merge în gol, sau și mai rău te vei prăbuși. Asta o știu și copiii. Nu poți obține performanțe cu oameni din pluton.

Competențele unei persoane se dovedesc atunci când o pui să facă lucrurile pe care se laudă că știe să le facă. Dacă pălăria este prea mare se vede imediat. Și nu trebuie să privești ca un analist politic. Ci, pur și simplu ca un cetățean obișnuit. Revolta oamenilor simpli pleacă de la fața dublă pe care o afișează cei ce ne conduc. Și de la sentimentul pe care aceștia îl lasă. Nu ne interesează de voi, ci de cum să ne fie nouă bine. Așa se poate caracteriza filosofia celor de acum. Dar, pentru că aveți nevoie să auziți lucruri care să vă liniștească vă spunem că ne pasă de țară. Chiar așa? Unde mai găsesc ei o țară care să îi lase să facă ce vor? Fără să le fie frică de reacția poporului.

Din păcate astfel de persoane sunt în stare să folosească forța pentru a impune ceea ce își doresc. Și asta cred că este clar pentru toată lumea. Asta se întâmplă pentru că am dormit. Fiecare dintre noi și am lăsat ca lucrurile să meargă și așa. Știți cum e cu musafirul care vine și nu mai pleacă din casă? Eventual se comportă ca și cum ar fi casa lui. Așa și acum. Ei au fost invitați să conducă țara asta, iar ei confundă România cu propria lor feudă. Iar noi nu suntem altceva decât niște numere, care la un moment îi pot urca sau coborî.

Asta se întâmplă pentru că repetenții au ajuns să se creadă premianți. Și își mai dau și aere de oameni de valoare. Poate or fi, dar până acum nu au demonstrat altceva decât faptul că sunt oameni fără substanță. Care poate că acum sunt cu puterea în mână. Dar, peste ani lucrurile se vor schimba și va veni o scadență. Și se vor întoarce împotriva lor toate notele de plată –  decontate cu vârf și îndesat de fiecare om în parte. Pentru că incompetența poate păcăli pe moment și poate aduce prejudicii. Până la un punct.

Mă repet – așa se întâmplă când oameni slabi din punct de vedere uman ajung să ofere lecții de corectitudine. Este oglinda vie a parvenitului de România. Sper doar că ai noștri copii vor lua ca și exemplu de așa nu.

The post România parvenită appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Este preotul care și-a luat inima în dinți și a dus 200 de copii nevoiași la mare. Pentru unii dintre ei a fost prima dată. Și cine știe dacă vor mai avea vreodată ocazia asta. Părintele Damaschin duce misiunea lui mai departe și face tot posibilul să ajute. Bineînțeles cu ajutorul nostru, al tuturor. Pentru că da, anul acesta, de sărbători putem fi Moș Crăciun pentru copilașii aflați în nevoi. Mai jos găsiți pe scurt prezentarea campaniei sociale, realizată chiar de părintele Dan Damaschin pe pagina lui de Facebook.

FII BUN DE CRĂCIUN! 

The post Părintele Damaschin îmbracă 1000 de suflete appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Mai jos găsiți un pic din gândurile Maurei:

“Ai cumva o jucărie? Și mai ai cumva și-o bombonică? Le-ai putea pune la pachet împreună cu un zâmbet? Promit să le împachetez frumos în îmbrățișări calde!”. Acesta este mesajul copiilor incluși în campania noastră Sărbători de poveste pentru 1.000 de copii.
Cine vrea să le fie alături?
Darurile voastre vor ajunge la
1. Copiii de la Secția de Arși de la Spitalul Sfânta Maria
2. Secției de Copii de la Spitalul TBC Pașcanu
3. Copiilor de la Casa Mia Inculeț din Bârnova
4. Copiilor din Centrul de Plasament Sf. Andrei Iași
5. Copiilor din Centrul de Plasament Bucium
6. Copiilor de la câteva fundații și asociații la care am mers în fiecare an.
7. Copiii de la cateva familii din comuna Lungani
8. Și lista rămâne deschisă

O mică faptă bună nu încurcă pe nimeni. Sunt sigur că de la copiii voștri au mai rămas jucării în stare bună de funcționare. Gândiți-vă un pic la cât de mult vă bucurați când erați copii și primeați jucării și dulciuri. Eu și acum țin minte că era o doamnă în parc care, atunci când eram mic îmi dăruia bomboane de câte ori mă vedea. Vă dați seama cât de mult mă bucuram, dacă și peste ani țin minte binele făcut. Poate părea un bine mic, dar din mici daruri se poate pava calea de fapte bune. Poate fi un prim pas pe care îl puteți face.

Iar dacă mai aveți și cărți pentru copii ar fi perfect dacă le-ați pune în pachețele. Așa le puteți oferi copiilor șansa de a creiona povești în care ei să fie personaje principale. Pentru că mintea unui copil poate purta sufletul său de copil în cele mai frumoase tărâmuri și prin cele mai frumoase sentimente de libertate. Prin poveștile din cărți, ei pot evada pentru moment din viața lor un pic mai tristă.

Nu e mult, nici nu e puțin ca din micul vostru bănuț să dăruiți și altora mai puțin norocoși. E o perioadă în care puțin câte puțin face mult. Pentru voi poate părea puțin să dăruiți fructe, dulciuri și jucării, dar pentru copiii ce le vor primi, poate însemna sărbători de poveste. Își vor da seama că nu sunt singuri și că mai sunt oameni care se gândesc la ei și la sufletele lor. Un dar din partea voastră poate însemna mai mult decât vă puteți voi închipui. Pentru niște copii la care mama și tata  sunt doar cuvinte din dicționar, darurile voastre vor însemna dragoste, căldura și sentimente de iubire.

Așa că mergeți pe Facebook-ul Maurei Anghel și întrebați-o cum puteți contribui și voi. Sunt sigur că vă va da detalii cu lux de amănunte.

Orice faptă bună, oricât de mică ar fi ea va aduce bucurie, zâmbet și fericire în sufletele celor mici pe care îi veți ajuta.

The post Sărbători de poveste pentru 1000 de copii appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Am observat că ieri a fost conferința ”omul, ctitor de fapte bune”. M-am bucurat să văd oameni pe care îi cunosc implicați în acest eveniment. Evenimentul a fost făcut pe de o parte pentru a lansa Asociația Aktis, iar pe de altă parte pentru a strânge fondurile necesare pentru a încălța 800 de copii nevoiași. Nu aș fi scris despre această campanie, dacă nu ar fi fost în spate doi oameni în care am încredere – Bogdan Tănasă și Alexandru Baciu.

Campania nu este la prima ediție și chiar dacă s-au strâns fonduri în cadrul conferinței de ieri, sunt sigur că mai este loc pentru a face o faptă bună. Și asta pentru că 800 de copii sunt totuși greu de încălțat. Și poate că pe lângă ghetuțe calde, copilașii se vor bucura dacă vor primi și alte lucruri de care au nevoie. Și cu siguranță că oamenii care se ocupă de campanie sunt de încredere.

Am fost de multe ori în case amărâte, în care erau copii triști. Știu cum arată bucuria sinceră din ochii copiilor, atunci când văd sacoșele cu bunătăți, hainele sau încălțările. Știu și câtă muncă sisifică este în spatele bucuriei celor mici. Muncă depusă de cei ce vor să facă un bine cât de mic. Poate că nu pare cine știe ce până nu pui mâna. Dar, după ce ai fost implicat măcar într-o campanie caritbailă, îți dai seama cât este de greu. Și cât de tare trebuie să fii pentru a reuși să aduci bucurie celor mai puțin norocoși.

Mai multe detalii ale campaniei sunt sigur că vi le pot da Bogdan Tănasă și Alexandru Baciu. O faptă bună poate părea mică pentru cel ce o face, dar enormă pentru cel ce o primește poate fi o șansă la o viață un pic mai bună. Vă îndemn la fapte bune și la cât mai multe. Și un prim pas poate fi să contribuiți la această campanie. Nu v-ar plăcea să știți că un copil va purta o pereche de ghete calde, la care v-ați adus și voi contribuția?

The post Ctitori de fapte bune appeared first on Durbaca Ionut Lucian.