Parintii nu îi alegem

Când scriu postul acesta sunt profund impresionat de drama prin care a trecut un copilaș de 2 ani jumătate atunci când s-a văzut rătăcit de proprii părinți, mai bine zis a fost abandonat de părinți.

Cum te poți numi părinte și să îți pierzi copilul de 2 ani jumătate într-un oraș străin. Chiar dacă ar fi așa și copilul tău s-ar rătaci de tine, nu te-ai zbate să îl găsești? Te-ai duce liniștit acasă lăsând totul în seama destinului?

Sunt tată și nu îmi pot imagina prin ce stare ași trece dacă propriul meu copil s-ar rătăci de mine sau de mama lui. Sub nici o formă nu voi putea sta liniștit știind că iubitul meu copil e speriat printre străini.

Oare ce impact emoțional are pentru un copil de 2 ani jumătate o astfel de experiență traumatizantă?

Din punctul meu de vedere atunci când te-ai decis să ai un copil ți-ai asumat responsabilitatea asupra vieții lui, cel puțin până la vârsta majoratului. Atunci când ai un copil nu te oprești din meseria de părint odată cu nașterea sa – de abia atunci ia naștere părintele din tine.

Îmi aduc aminte o vorbă pe care mi-o spuneau ai mei ”nu îți poți alege părinții” și atunci nu întelegeam vorba asta. Dar acum de când sunt tată îmi dau seama că un copil nu își va alege locul unde vine pe lume.

Și ce vină are acest copil că părinții lui nu-i pot avea de grijă?


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.