Ridică-te! Acest cuvânt face diferența între oamenii care reușesc și cei ce se plafonează. Chiar dacă totul pare fără de ieșire, chiar dacă forțele te lasă și brațele nu te mai ascultă – ridică-te! Tu omule ești un luptător și ai energii nebănuite! Doar atât trebuie să faci – să îți ridici privirea din pământ și să privești spre cer! Mai ales în momentele în care nu mai vezi nicio ieșire și totul pare că merge de-andoaselea.

Da, ai voie să plângi, da ai voie să te simți obosit și fără vlagă! Poți trăi drame, poți suferi înfrângeri. Dar până se scurge ultima picătură de energie din tine ridică-te și luptă! Pentru că, după suferința vine și bucurie. Nu este doar o maximă spusă de speakerii motivaționali. E o realitate pe care atunci când o descoperi îți dai seama că energia ta este cu mult mai mare decât problemele peste care treci.

Viața nu este doar bucurie, dar din fiecare experiență trebuie să învățăm o lecție. Și unele dintre ele sunt foarte dureroase. Dar altfel nu am reuși să devenim cu adevărat oameni îmbunătățiți. Înainte ca aurul să se transforme într-o bijuterie trebuie să treacă mai întâi prin foc. De multe ori ești jos și începi să urci, iar când ajungi la liman, te uiți înapoi și îți dai seama că ai devenit mai puternic.

De-a lungul timpului am avut obstacole peste care nu credeam că voi reuși să trec. Cel puțin în momentele acelea, nimic nu mă făcea să cred că voi reuși să le las în urmă. Dar, cu fiecare obstacol depășit mi-am dat seama că am devenit mai puternic. Umbrele trecutului îmi mai bântuie uneori mintea și mai las un of să îmi scape. Însă totul face parte din omul care sunt acum. Mai bun sau mai rău.

Să nu renunți!Ridică-te!

Oricât de greu îți va fi, să nu renunți niciodată! Să nu renunți niciodată la a fi un om bun. Chiar dacă primești șuturi de la viață, păstrează-ți bunătatea. Și ai să vezi că la un moment dat, bunătatea din tine se va proiecta și în întâmplările prin care vei trece. Transformă întunericul pe care îl primești uneori de la viață, în lumină și dă lumina mai departe.

Să nu renunți la luptă pentru ca la final să poți zâmbi. Da, viața este grea și uneori nedreaptă. Îți dă multe motive să fii trist. Dar să îți spun un secret – zâmbește și vei vedea că și viața îți va zâmbi. Pe testate! Și de cele mai multe ori îți va zâmbi larg și cald. Trebuie doar ca tu să fii atent să primești zâmbetul vieții.

Probabil că majoritatea oamenilor ar putea fi surse de inspirație pentru autorii de cărți. Fiecare dintre noi are o poveste interesantă de spus. Și la fiecare dintre noi cel mai mult contează finalul poveștii noastre. Poate să înceapă ca o dramă și să se termine cu happy-end. Asta dacă nu renunțăm la luptă și la a zâmbi. Oricât de greu ne-ar fi!

Da, oamenii te vor părăsi la un moment dat! Da, te vei simți singur și abandonat de toți! Da, îți vei da seama că oamenii se pot debarasa de tine foarte ușor. Îți vei da seama că de foarte puține ori ești în planurile celor pe care la un moment dat îi considerai prieteni. Dar să îți spun un secret – cine îți merită prietenia va ști să te aprecieze.

Fii tu!

Indiferent de cât de greu îți va fi continuă să fii tu! Pentru că nimic din lumea asta mare nu poate să te transforme dacă tu nu vrei să te transformi. Păstrează-ți sufletul bun și inima caldă, oricât de multe dezamăgiri vei avea! Și oricât de multe obstacole va trebui să treci. Știu că este greu să răspunzi la rău cu bine. Dar încearcă o dată și după povestește-mi ce sentimente ai trăit.

Atunci când simți că ai ajuns jos, uită-te la cei mai puțini norocoși ca tine. Și vei vedea că ai destule motive să mulțumești și să continui să fii tu însuți. Când simți că lucrurile nu îți ies așa cum vrei tu, ia-ți o pauză. Ai voie și tu să respiri. Rău poate fi oricine, bun doar omul cu adevărat puternic.

Oricăt de grea este viața, oricâte obstacole vei avea și prin oricâte dezamăgiri vei trece, mergi mai departe! Ridică-te, nu renunța și fii mereu același tu – cu sufletul bun și inima caldă!

The post Ridcă-te! appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Așa că ne punem întrebarea: oare unde am fi ajuns astăzi dacă am fi avut aceleași posibilități de circulație? Ca și în nucleul Europei dezvoltate, a oamenilor, a banilor… a ideilor?

ANSVPAR luptă pentru siguranța în trafic și povești rutiere cu final fericit de peste 12 ani. În acest timp am cunoscut sute, poate chiar mii de oameni care au trecut prin accidente de circulație. Familii distruse, părinți îngenuncheați de un sistem depășit. Copii care și-au pierdut abilitatea de a merge în niște fiare contorsionate, pe una din străzile României.

Și ne-ntrebăm cum este posibil ca peste 22.000 de oameni să fie implicați în accidente anual? De ce este nevoie ca 2000 de copii, bunici, prieteni și părinți să nu se mai întoarcă acasă? An de an, aceștia umplu rândurile unei statistici necruțătoare: străzile României sunt cimitirul românilor.

La fel ca un copil deștept, care și-a făcut un obicei din a lua note proaste, suntem membrii unei țări civilizate, dar continuăm să dezamăgim, atunci când vine vorba despre circulația rutieră. Pentru că suntem campioni.

Avem olimpici internaționali, avem sportivi recunoscuți și oameni de o valoare incontestabilă. Dar în aceeași ordine de idei, suntem și campioni europeni la morți pe carosabil. Primii pe Europa în acest top al rușinii.

De aceea am spus STOP! Nu mai vrem să ne moară viitorul României, îngropată într-o stradă îngustă, cu o singură bandă de circulație și peticită cu speranța unui  viitor mai bun.

Ștefan Mandachi a pornit o campanie și a creat o revoluție a evoluției pe carosabil, prin intermediul campaniei România vrea autostrăzi. Atunci ANSVPAR a spus răspicat #ȘÎEU.

Așa că am hotărât să ne unim forțele și să îi îndemnăm și pe cetățenii acestei țări să facă la fel. Pentru că noi nu ne  reprezentăm interesele noastre, ci strigăm durerea unei națiuni. Și vrem să arătăm că împreună suntem mai puternici.

De aceea duminică, 12 Mai, la ora 13:00 în Suceava, la 1 Metru de Autostradă din Moldova desfășurăm un eveniment inedit: Conferința de presă în scaun cu rotile.

Vom susține un eveniment în scaune rulante, că să atragem atenția asupra consecințelor grave cauzate de lipsa de infrastructură din țară. Totodată, Ștefan va prezenta proiectul film documentar la care lucrăm, primul de acest fel de la noi, prin care dorim să ecranizăm drama unei Românii care nu și-a croit drum spre viitor.

Și, poate cel mai important, vom avea prilejul de a discuta cu victimele accidentelor rutiere și familiile acestora, ca să vedem cum se simte cu adevărat viața dintr-un scaun rulant și cine sunt eroii acestei țări.

Vă așteptăm pe toți acolo! Vin #ȘÎEU!

The post Străzi vă rog! appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: facebook.com

Te trezești în momentul acela în care îți dai seama că trebuie să te ridici singur. Pentru că nimeni altcineva nu o va face în locul tău. Nu contează că ai pierdut suflete, nu contează că ai avut o perioadă în care trebuia să fii tare. Acum e musai să te ridici și să mergi mai departe. Ai trăit dezamăgiri, ai trecut rănit pe lângă oameni și puțini au fost cei care au vrut să-ți întindă o mână de ajutor. Când te uiți înapoi îți dai seama că au fost cele mai negre luni de când te știi. Nici nu mai contează cum ai ajuns acum, azi. Nu știi de unde ai avut forța de a merge mai departe. Dar important este că ai reușit – mai târâș, mai poticnit ai mers mai departe și ai putut să ajungi ziua de azi.

Rănile tale sunt sângerânde, dar ești bucuros că ai scăpat din sârma ghimpată în care te-a prins viața. Știi toate teoriile – inclusiv cele care îți spun că ”a fost răul cel mai mic care ți se putea întâmpla”. Ești sătul de sfaturi și de păreri ale oamenilor care nici măcar nu au trecut prin experiențele tale. Dar care ți le oferă ca și cum ar fi experți în ceea ce ai pățit. Ai ajuns în punctul în care să îți dai seama că nu oricine îți zâmbește este prietenul tău. Ai trecut printr-o multitudine de stări, unele prietene cu disperarea. Ai fost părăsit de mulți, chiar și de oameni care te așteptai să îți fie alături. Ți-ai dat seama că prietenii adevărați pot fi numărați pe degetele de la mâini.

În cărțile motivaționale toți autorii scriu că ai dreptul la fericire, dar niciunul nu îți spune practic cum să fii fericit în necazuri. Teoretizăm viața mult prea mult. Dar atunci când trecem prin momente dificile ne dăm seama că nu suntem așa de ”tari” pe cât ne credeam. Și realizăm că uneori nu suntem decât niște anonimi. Pe care prea puțini oameni îi întreabă care mai este viața lor. Durerea nu este o stare molipsitoare, iar suferința nu se ia dacă stai de vorbă cu un om căzut sub loviturile vieții. Dacă am înțelege asta poate că am fi mai fericiți. Din păcate atunci când ești jos nu mai aștepta ajutor de la alții – va veni prea târziu sau chiar deloc.

Fiecare are viața lui și prea puțini se vor opri să te întrebe dacă ești bine. Vei vedea cum oamenii se vor îndepărta atunci când ai necazuri și vor încerca să termine repede convorbirea telefonică. Vei observa că în afara familiei tale restrânse prea puțini își vor oferi umărul pentru a te sprijini. Și poate că ce este mai important – îți vei da seama că doar Dumnezeu te ajută cu adevărat. Pentru că oamenii nu vor face altceva decât să meargă mai departe, să își vadă de viața lor liniștită.

Acum respiri, mai tresari din când în când și încerci să mergi mai departe. Îți dai seama că trebuie să fii un exemplu pentru copilul tău, un exemplu de tărie. Și în același timp un exemplu de bunătate față de toți cei care conștient sau inconștient ți-au greșit. Dar ești din ce în ce mai sigur că în viață nu poți să spui ”mie nu mi se va întâmpla” și să fii sigur de asta. Când ești cel mai fericit, mai echilibrat, mai liniștit, ceva poate să îți dea viața peste cap la 180 de grade. Fără să anunțe, fără să te avertizeze, fără să semnalizeze. Și atunci nu vei avea altceva de făcut decât să te ridici de unde ai căzut și să mergi mai departe. Mai prăfuit, mai rănit, mai dezamăgit, mai sleit, dar mai bucuros pentru că încă mai ești…

Încerci să iei ce este mai bun din toată experiența prin care ai trecut. Și realizezi că ”nu trebuie să ai așteptări de la oameni” pentru că întotdeauna te vor dezamăgi. Îți dai seama că majoritatea oamenilor nu au timp să se oprească din mersul lor să te ajute. Și că de cele mai multe ori e bine să realizezi că durerea trebuie trăită în tăcere. Chiar dacă doare trebuie să mergi mai departe. Cu răni pe care le vei purta toată viața, cu expresii de genul ”ce-ar fi fost dacă….”. Și te bucuri la maxim de ceea ce ți-a oferit viața până acum – îți dai seama că ce ai lângă tine sunt minunile tale. Și pentru asta ori de câte ori cazi te ridici.

The post Cazi și te ridici appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: target.ro

Da, pot afirma cu tărie că față de anul ce tocmai a trecut sunt mai matur. Și nu pentru că am mai îmbătrânit cu un an, ci pentru că am realizat o serie de lucruri. Pe unele le știam, altele mi s-au confirmat. Și poate lucrul cel mai important este cel legat de micimea noastră. Oricât de multe planuri ne facem, oricât proiectăm în viitor ceea ce ne dorim să ni se întâmple, dacă e să nu ne iasă nu se va întâmpla. Viața are atât de multe variabile ce ne pot schimba cursul firesc, încât nu putem fi siguri de planurile noastre de viitor. Da, știu, există mulți speakeri motivaționali care spun că proiecția ta în viitor se va îndeplini 100%. Dar, oare câți dintre noi ne-am făcut proiecțiile noastre în viitor și acestea nu s-au adeverit?

Am ajuns la concluzia că viața nu este așa cum ne-o imaginam când eram mici. Da, viața este de cele mai multe ori imprevizibilă, dar cred că modul în care știm să primim toate surprizele vieții ne face să fim luptători sau pierzători. Avem tendința de a cădea foarte repede. Și poate că de cele mai multe ori uităm să ne învățăm lecțiile. Căutăm răspunsuri și le vrem atunci. Dar, răspunsurile vin atunci când avem nevoie cu adevărat de ele. Sau când suntem pregătiți să le înțelegem. Chiar dacă pe moment toată viața noastră este dărâmată, poate că ceea ce ni se întâmplă este ceea ce avem nevoie cu adevărat. Sună ciudat știu, dar de multe ori viața pare ciudată.

Semnele de maturitate apar atunci când accepți tot ceea ce vine. Viața trebuie luată cu tot ceea ce ne oferă ea – cu bune și cu rele. Chiar dacă ne dorim ca în viața noastră să fie doar lapte și miere, de cele mai multe ori trebuie să mai bem și fiere. Pentru a ne da seama de comorile pe care le avem deja lângă noi. De cele mai multe ori ne dorim doar să râdem și să ne bucurăm, dar este nevoie ca uneori să mai fim îngenuncheați pentru a aprecia ceea ce avem. Noi oamenii avem tendința de a ne crede invincibili și în stare de orice, dar e bine ca uneori viața să ne arate adevărata ”putere” a noastră. Poate așa ne mai smerim un pic. Greutățile vieții nu fac altceva decât să ne pregătească pentru a deveni o varianta mai bună a noastră.

Dorim din ce în ce mai mult și uneori viața ne pune pe pauză. Oricât de fericiți suntem vrem să fim și mai fericiți. Oricât de bogați suntem ne dorim să fim din ce în ce mai bogați. Oricât de frumoși și minunați suntem, ne dorim să fim și mai frumoși și mai minunați. Ne dorim să fim perfecți, dar oare dacă ajungem să fim perfecți, suntem siguri că nu ne dorim să fim nemuritori? Veșnic suntem nemulțumiți și uneori chiar avem nevoie de dușuri reci primite de la viață.

Atunci ne oprim din megalomania noastră de a ne dori din ce în ce mai mult pentru noi. Ne oprim și începem să ne punem întrebări despre noi, despre viață. Începem să ne punem de ce-uri și să căutăm răspunsuri. Și poate că ușor-ușor începem să ne smerim și să acceptăm că avem nevoie de ajutor. De ajutor divin mai ales.

Sunt momente în care te răzvrătești, momente în care spui că nu este corect ce ți se întâmplă. Dar oare noi chiar avem măsura corectidunii vieții noastre? Urlăm de durere și ne închidem sufletele în încăperi întunecate. Devenim dezechilibrați și mânioși pe ceea ce ni se întâmplă. Dar, oare nu ar trebui să ne uităm în interiorul nostru pentru a găsi răspunsurile? Suntem în stare să ne luăm de guler până și cu Dumnezeu pentru că avem senzația că nu este corect. Dar, oare ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ne-ar lua de guler?

La 36 de ani poate că sunt un pic mai matur, dar asta nu înseamnă că sunt un pic mai bun. Da, simt că nu voi mai fi același ca acum un an. Dar nu știu cum voi fi peste un an. Cred că tot ceea ce mi s-a întâmplat până acum este spre binele meu chiar dacă încă nu am aflat răspunsurile la întrebările mele. Sunt convins că tot ceea ce am experimentat până acum, m-a transformat în cel ce sunt acum. Poate că altfel eram o cu totul și cu totul altă persoană. Și nu neapărat mai bună.

Dar pot spune cu inima sinceră că până acum: ”Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”.

The post Sunt mai matur appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Acum, gândiți-vă la acele secunde pe care tot le-ați trăit în viața voastră. Pe unele le-ați regretat, de altele v-ați bucurat că le-ați trăit. Secunde care v-au schimbat viața mai mult sau mai puțin. Pentru că, oricât de mult vrem noi să părem siguri, sunt lucruri pe care nu le putem controla. Chiar dacă suntem ”oameni importanți”, secundele din viața noastră care nu se lasă impresionate de statutul social. Ele vin și te influențează fără să stea prea mult la discuție. Și în acele secunde din viața noastră trebuie să luăm decizii. Iar unele decizii pot influența întreaga noastră evoluție sau destin.

Secundele vin și pleacă din viața noastră. De cele mai multe ori ni se pare un dat al nostru ca secundele să vină și să plece. Pentru că așa suntem noi oamenii, egoiști. Considerăm că toate secundele sunt ale noastre și în afară de asta nimic nu mai contează. Ne creionăm planuri pe care să le ducem la un sfârșit – doar secundele sunt ale noastre, nu? Și secundele trec și planurile noastre nu se mai realizează. Devenim nemulțumiți de tot ceea ce avem, pentru că ne obișnuim cu ce este al nostru. Parcă începem să uităm că suntem făcuți din secunde care vin și pleacă. Acum e dimineață, acum e seară și totul este ciclic.

Ajungem să nu ne mai dăm seama când secundele se transformă în ore, orele în zile, zilele-n luni și lunile în ani. La un moment dat ne trezim în fața unui bilanț al secundelor, în care trebuie să realizăm că acea secundă a trecut neobservată.

Bucuriile sunt aduse tot de acea secundă pe care noi nu o realizăm cât este de importantă. Până când începem să nu o mai avem. Și sunt atât de mulți oameni care ar da orice pentru încă o secundă. O secundă în care să poată să își ceară iertare celor dragi, o secundă în care să facă altfel totul, o secundă în care să ofere zâmbete. Dar pentru ei secundele s-au oprit. Și noi mergem mai departe pentru că încă ne considerăm stăpânii secundelor noastre. Fără să ne gândim că ele nu se vor mai întoarce și nici nu se vor mai înmulți. De cele mai multe ori, nu înțelegem că putem lăsa secundele să treacă, sau putem să le folosim pentru a lăsa ceva în urma noastră.

Acea secundă poate fi punct final pentru unii și în același timp un nou început pentru alții. Dar uneori suntem prea orbi pentru a înțelege că secundele nu pot fi controlate. Este mult mai important ce facem noi în momentul trecerii secundelor din viața noastră. Dacă vreți singurul mod în care putem influența secundele este de a le lăsa să treacă așa cum vin. Cu bune și cu rele. Viața este formată din secunde bune și din secunde proaste.Dar per total secundele vor da pe plus. Într-o secundă se poate naște o viață, un proiect, o idee ce poate influența viața personală. Într-o secundă fatidică se poate termina totul – brusc și fără nicio atenționare. Oare câți dintre noi realizăm că secundele se pot opri în orice moment?

Tocmai de aceea stă în puterea noastră să ne trăim cât mai frumos secundele și să nu ne intereseze de ce se întâmplă cu secundele altora. Sau să ne intereseze în măsura în care noi putem să ajutăm.Pentru că nimic nu poate fi mai frumos decât a trăi secundele, atâtea cât sunt ele, cu zâmbetul pe buze și cu mulțumirea sufletească. Pentru ceea ce suntem și pentru ceea ce ne dăruiește viața. Așa cum este ea, cu bune și cu rele. Să ne trăim fiecare secundă cu bucurie și mulțumire.

Pentru că acea secundă poate fi cea mai importantă din viața noastră.

The post Acea secundă appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Suntem într-un continuu perpetuum mobile și nu mai găsim butonul de stop. Parcă suntem băgați tot timpul la priză de 2.20. Suntem surescitați în fiecare zi a vieții noastre și nu mai avem timp să vedem ce ne doare. Viața este o continuă întrecere – cu noi și cu alții. Așa am fost învățați să trăim, să muncim, să sărbătorim. Nu știu dacă ați observat – dar în ultima perioadă, până și bucuriile se întâmplă pe repede înainte. Și la finalul săptămânii nu știm de ce suntem așa de obosiți. Poate și pentru că am alergat neîntrerupt între idealuri, obiective, targete, bani. Fără nici măcar să respirăm.

Nu mai avem timp să ne vedem sufletul și să vedem ce îl doare. Plecăm mai departe în călătoria aceasta numită viață și nici măcar nu ne dăm răgazul să cumpărăm bilete la clasa ce ni se potrivește. Vrem tot timpul din ce în ce mai mult și întotdeauna ceea ce nu avem. Atunci când atingem obiective efemere, ni se pare că devenim cineva. Când de fapt nu suntem decât niște bieți ”ogari” ce aleargă spre ceva și care primesc o mică recompensă atunci când atingem acel ceva. Și după avem senzația că suntem rupți din soare, când de fapt și de drept nu suntem decât simple ”coate-goale”.

Și în fuga aceasta nu mai avem timp să simțim durerea. Pentru că, nu este așa, oamenii puternici nu se lasă doborâți de durere…. Așa scrie în toate cărțile motivaționale. Trebuie să fim puternici, să reușim, să fim luptători. Ne transformăm din ce în ce mai sigur în oameni robotizați, fără sentimente. Empatia este un cuvânt pe care îl uităm, sau mai bine zis nu mai avem timp de el. Ne privim unii pe alții, facem business împreună, dar nici măcar o clipă nu ne privim sufletele noastre. Nu am fost învățați să facem lucrul acesta. Și poate că asta este cel mai trist.

Facem poze, părem total fericiți și pare că toate se întâmplă așa cum ne dorim. Dar uităm să ne hrănim fericirea din gesturi simple făcute între noi. Credem că gesturile simple ne fac mai puțini puternici. Acum un zâmbet adresat persoanei din fața ta, poate fi interpretat că instrument de flirt. Și totul trebuie că are un substrat. Nimic pare că nu mai este fără de interes.

Cu alte cuvinte am uitat să fim oameni în adevăratul sens al cuvântului. Ne atacăm unii pe alții atunci când vrem ca interesele noastre să fie realizate. Când dialogăm spunem doar vorbe, fără să ne gândim cu adevărat la ce putem face pentru celălalt. Suntem plini de ură și de miștocăreală ieftină cu alții, când primii de care ar trebui să râdem suntem noi. Bunul simț este pe ducă și îl mai întâlnești destul de rar, la oamenii care se încăpățânează să rămână ultimii mohicani.Și întotdeauna alții sunt de vină pentru tot ceea ce se întâmplă cu noi și cu fuga noastră zilnică.

Societatea ne vrea să fim pe fugă și fără să ne dăm seama intrăm în jocul acesta interminabil. Trași de succesiunea zilelor nu ne mai dăm seama cine suntem noi cu adevărat. Devenim oameni fără identitate pentru că încercăm să copiem rețeta succesului de la alții. Uităm că viața nu înseamnă doar realizări, ci și eșecuri. Nu ne mai aducem aminte că viața nu înseamnă competiție. Și alergăm ca șoarecii pe roată, având senzația că realizăm ceva. Și când ne dăm jos din roata vieții, ne dăm seama că suntem în același loc. Dar mult mai secătuiți de umanitate, de sentimente și de noi.

Asta ne dorim cu adevărat de la viață? Chiar nu găsim butonul de stop? Sunt răspunsuri pe care fiecare le găsește pentru sine. Și atunci când găsim răspunsul vom ști dacă vom continua fuga, sau ne vom opri să ne bucurăm de noi și de ce înseamnă cu adevărat viața aceasta scurtă.

The post Râzi sau plângi, viața merge înainte appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

De fapt, într-o societate în care se promovează consumul în exces, consumul de prieteni este o bagatelă. Este mai ușor să înlocuiești un prieten, decât să fii alături de el în momentele grele. E mult mai simplu să fii doar la bine prieten cu o persoană. Pentru perioadele negre exista întotdeauna opțiunea ”change”. De-a lungul timpului am cunoscut prieteni de conjunctură, dar și prieteni care au rămas și peste ani. Îmi este cunoscut și comportamentul unora și comportamentul altora.

Știți cum este și cu prietenia – nu obligăm pe nimeni să fie prietenul nostru. Dar, dacă tot a ales să fie prieten cu noi, să își asume lucrul acesta. Și viceversa este valabilă. Țin minte și acum ce îmi spunea tatăl meu, când venea vorba despre prieteni – ” prietenii sunt cei care te ridică de jos”. Și mare adevăr a avut. Acei prieteni trebuie ținuți aproape. Pentru că, de cele mai multe ori prieteniile acestea vor rezista trecerii timpului. A fi prieten nu înseamnă să îl bați prietenește pe umăr pe celălalt, atunci când greșește. Prietenul adevărat te zguduie de nu te vezi atunci când pășești pe lângă. Cu riscul de a te supăra definitiv pe el. Vrea să îți fie bine – și tocmai de aceea va pune punctul pe I.

De ce să nu facem diferențele între prietenie și plăcerea de a sta în preajma unei persoane? Pentru că, dacă veți sta și veți face o analiză sinceră, veți observa că prietenii adevărați nu sunt mulți. Îi numărați pe degetele de la mâini. Și de obicei sunt acei care te simt aproape chiar dacă nu te văd cu zilele. Dar care, atunci când îi suni pentru o problemă, sar în ajutorul tău de la primul apel. Asta nu înseamnă că poți abuza de prietenia lor dacă nu este necesar ajutorul lor. Acei oameni care vin la tine când le ceri ajutorul sunt aur curat. Poate chiar diamante.

Sunt prieteni tăcuți, care îți transmit semnale. Iar dacă nu le răspunzi știu să se retragă. Fără zarvă și fără tam-tam. Știu că nu e momentul să intre în viața ta și așteaptă. Pentru că știu că, la un moment dat vei avea nevoie de prietenia lor. Timpul lor nu se oprește în loc, merg mai departe. Dar nu uită să se mai uite din când în când înapoi să vadă dacă nu îi cauți.

Nu știu dacă ați observat că, acei prieteni care strigă mai tare că vă sunt alături, sunt primii care fug, atunci când aveți nevoie mai mare de ajutor. Iar cei care poate că niciodată nu v-au arătat că vă doresc în anturajul lor, sunt primii care vă întind o mână de ajutor. De foarte multe ori, ni se întâmplă în viață să fim ajutați de străini și nu de așa-zișii prieteni. Întotdeauna m-am întrebat de ce apare lucrul acesta? Nu am găsit nici acum răspunsul. Încă îl mai caut.

Prietenia este ca o horă în care nu toți știu pasul. Dar, imaginea de ansamblu este unitară, pentru că cei ce știu dansul îi acoperă destul de bine pe ceilalți. Iar cei ce șchioapătă își iau ca modele de pași, pașii dansatorilor înnăscuți. Prietenia trebuie să se bazeze pe încredere și pe cuvânt dat. Tacit prietenii știu că se pot baza unul pe altul, indiferent de situație. Căutați în agendă și vedeți câți dintre cei de acolo se pot numi cu adevărat prietenii voștri? Răspunsul vi-l puteți da singuri și tot singuri veți ști ce este de făcut.

Cei mai triști oameni sunt cei fără prieteni. Poți să fii pe culmile succesului – dacă nu ai prieteni adevărați lângă tine, ești cu adevărat singur. Și poți să învârți bani cu lopata, dacă prietenii tăi se uită doar la bani, vei fi cu siguranță cel mai trist om din lume. Poți să stăpânești o mulțime de lucruri dar dacă nu vei stăpâni arta prieteniei, nu vei face altceva decât să clădești castele de nisip. Pentru că prietenia nu înseamnă să îmi urmăresc doar interesul meu. Sau să mă ascund în spatele prieteniei când nu am curajul de a spune lucrurilor pe nume.

” Prietenia înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci atunci când greșește” – Andre Malraux

The post Prietenia arta de a fi alături appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: ziarelive.com

Se spune că oamenii care au trecut prin diverse greutăți știu să aprecieze altfel viața. Poate și pentru că ei știu ce înseamnă să ajungi jos. Și cum este atmosfera acolo jos, unde nimeni nu se mai uită la tine. Sau dacă se uită, o face cu milă sau superioritate. O parte dintre oameni consideră că atunci când viața îți pune piedici, de fapt îți șlefuiește caracterul. Dar, pe bune dacă nu aș vrea să găsească altă metodă de șlefuire. Totul în viață este un du-te vino. Doar că la unii lucrurile bune doar se duc și nu se mai întorc. Sunt acei oameni care cad în deznădejde. Și care nu mai văd nici o rezolvare a problemelor lor.

Am înțeles însă un lucru din toată joaca asta a mea cu viața. Că de cele mai multe ori câștigă ea. Și cel mai câștigat sunt eu. Pentru că viața este frumoasă și cu bune și cu rele. Atunci când plouă afară, îți iei o umbrelă care să te protejeze de picurii de ploaie. Continui să îți faci treaba – o ploaie nu te oprește din ce ai tu de făcut. Doar îți strică cheful. Așa e și cu momentele din viață când ne este mai greu. Trebuie doar să găsim ”umbrela” care să ne asigure drumul mai departe. Chiar dacă ne dispare cheful, trebuie să mergem înainte. Nu este un lucru motivațional, este strict viața noastră. Pentru că, dacă ne vom opri în loc, nimeni nu va observa. Sau mă rog, mult prea puțini.

Putem să stăm să ne plângem când viața ne face șicane. Sau putem schimba perspectiva din care privim acele șicane. Asta am testat-o pe propria mea piele. Atunci când am văzut că viața face glume cu mine, am râs la glumele ei. Și am mers mai departe. De multe ori nu am făcut-o pentru mine, ci pentru cei de lângă mine. După ce a trecut totul, am râs și eu din toată inima. De mine și de tot ce s-a întâmplat. Pentru că mi-am dat seama că viața mi-a făcut glumele pentru a mă pregăti de ceea ce avea să vină.

În general noi oamenii avem tendința de a ne plânge de orice se întâmplă în viața noastră. Și să dramatizăm și să hiperbolizăm totul. Fără să ne dăm seama că noi înșine facem ca impactul evenimentelor asupra noastră să fie unul mare. O persoană dragă mie mi-a spus un lucru foarte deștept – ” de ce atunci când este bine trebuie să mă gândesc la cum era când ne era rău?”. Pentru că, atunci când vom sta tot timpul axați doar pe frica de a nu păți ceva, vom uita să trăim. În schimb dacă ne trăim viața cu bune și cu rele – așa cum vin ele – s-ar putea să suportăm mult mai bine șuturile. Oricât am vrea noi, șuturile oricum le vom primi. Mai intense sau mai puțin intense.

Și da, oamenii care au trecut prin greutăți – dar aici vorbesc despre adevărate greutăți – sunt altfel. Nu știu dacă mai buni, sau mai puțini buni. Dar văd viața cu mai multă înțelepciune. Se ghidează după lucrurile cu adevărat importante. Cel puțin asta am observat la ei. Și am mai observat ceva la ei – curajul pe care îl au atunci când se ridică. Dorința lor de a trece peste este direct proporțională cu greutatea tăriei loviturii primite. Cei mai puternici oameni pe care i-am cunoscut nu sunt cei care au mușchi pe ei. Ci oameni care au sufletul fortificat ca urmare a greutăților din viața lor.

Cu toții ne dorim ca viața noastră să fie lină. Nu este nimeni care să nu își dorească ca viața să nu ne pună la încercare. Și cu toate acestea fiecare dintre noi a avut momente în care a fost lovit. Ce s-a întâmplat însă după lovitură a fost total diferit la fiecare dintre noi. Unii au ales să se victimizeze, alții au ales să zâmbească și să meargă mai departe. Am observa că vieții îi plac luptătorii și cei care zâmbesc.

Așa că oricâte piedici ne pune viața, haideți să îi zâmbim. Chiar dacă e greu, haideți să ne gândim la cum ne vom simți după ce vom depăși obstacolele.

The post Mi-am luat-o appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Sursă foto: turistcenter.ro

E o întrebare mai mult decât complicată, cu răspunsuri multiple. Pentru că acestea depind de felul fiecărui om de a fi. Unii s-ar simți fericiți în vârf de munte, în timp ce alții nu pot trăi în afara aglomerațiilor urbane. Unii se simt fericiți cu lucrurile minime ce asigură traiul decent, în timp ce alții vor să se scalde în lux. O parte dintre oameni poate că s-ar simți fericiți pe o insulă pustie, în timp ce altă parte visează plajele de la Ibiza. Fiecare după cum dorește să își trăiască viața caută locul cel mai apropiat de dorințele lor.

Cea mai mare parte a oamenilor însă aleg să își ducă viața în continuare în aceleași locuri ca și până în momentul întrebării. Din motive multiple – fie pentru că au o vârstă la care le-ar fi foarte greu să o ia de la capăt. Fie pentru că nu au curajul să facă o modificare radicală în viața lor. Sau pentru că aici au familia și tot ceea ce le leagă traiul. Și poate pentru că, au învățat să își adapteze așteptările la locul în care trăiesc. Eu am o vorbă – atunci când îți setezi așteptări mari ai dezamăgiri direct proporționale cu așteptările.

Recent am văzut că din 2007 și până în 2017 au fost aproximativ 3,6 milioane de români ce au ales calea pribegiei. Fiecare din cei 3,6 milioane au avut propriile motive – de la partea financiară și până la faptul că nu se mai simțeau respectați în propria țară. În anii trecuți poate că eram un pic mai vehement atunci când nu înțelegeam motivele lor. Dar, în lumina ultimelor lucruri întâmplate în țară pot să spun că înțeleg. Pentru că trebuie să recunosc, inclusiv eu am fost atins ușor de gândul emigrării. Și asta pentru că mă simțeam dezrădăcinat. Probabil că asta au simțit și românii plecați peste hotare.

Cu siguranță toți cei plecați în afară s-ar întoarce în țară dacă lucrurile ar fi schimbate. Chiar dacă financiar lucrurile stau mult mai bine în alte țări, sunt sigur că mulți dintre ei ar reveni în țară. Dacă lucrurile ar fi schimbate în bine în țara noastră. Ei, probabil și-au găsit liniștea în alte locuri, dar la fel de bine se poate să fie mulți care nu se simt împliniți departe de rădăcini. Nici noi și nici ei nu avem dreptul să judecăm partea cealaltă. Pentru că fiecare a luat deciziile în dreptul său. Cu simț de răspundere. Noi, cei ce am rămas încă în țară, ne-am asumat lucrul acesta. La fel și cei ce au plecat. De ce să îi judecăm pe ceilalți?

Poate că dacă în funcțiile de conducere ar ajunge oameni care chiar ar vrea să facă ceva pentru țară, cei 3,6 milioane ar veni acasă. Poate că, dacă nu s-ar mai fura atât în România, ar fi bani să se gândească strategii de creștere economică. Poate că, dacă statul și-ar respecta cetățenii, aceștia ar arăta la fel de mult respect. Și nu în ultimul rând, poate că, dacă oamenii din țara asta ar fi mai empatici, poate că am coagula tot ce ține de spiritul românesc.

Unde ai vrea să trăiești  nu ar mai trebui să fie o întrebare pe care să ne-o punem astăzi. Dar, să știm un lucru – fiecare dintre noi își pune amprenta pe locul în care trăiește. Și poate că dacă lucrurile nu sunt pe placul nostru ar trebui să ne gândim și la ce am greșit noi. Vorba aceea ”omul sfințește locul” are cât se poate de mult adevăr. Poate că, înainte de a ne gândi unde am vrea să trăim, să ne gândim la ce am făcut noi. Pentru ca locul, țara în care trăim să fie conform așteptărilor noastre. Și dacă noi am făcut totul și nu suntem mulțumiți, ar fi cazul să o luăm din loc.

”Nu contează unde te afli numai să trăiești, să trăiești, să trăiești! Oricum ar fi viața – dar să trăiești!” – Dostoievski – Crimă și pedeapsă

The post Unde ai vrea să trăiești? appeared first on Durbaca Ionut Lucian.

Știu că puțini ți-au spus lucrul acesta. Nici nu au interesul să conștientizezi că ești campion. Societatea te vrea amorțit, fără energie, astfel încât să accepți orice. Știu, toate merg pe dos – dar un campion nu se lamentează. Dă totul pentru a ieși învingător. Și asta faci și tu zilnic – lupți pentru a ieși pe primul loc. Meriți felicitări pentru că nu abandonezi lupta și pentru că mereu cauți metode de a te îmbunătăți. Dar, nu uita performanța este privită cu invidie și ranchiună de ceilalți. Pentru că, pur și simplu nu înțeleg cum te poți reinventa, iarăși și iarăși.

Pentru a defini ceea ce vreau să îți spun, am să încerc să scriu mai jos câteva trăsături ale unui campion. Pe care și tu le ai. Sunt sigur de asta. Poate că doar mai trebuie să și conștientizezi. Hai să le luăm pe rând și dacă am dreptate bifează calitățile de campion pe care le ai deja.

1. Campionii sunt oameni normali ca și tine – hai să ne gândim un pic la ce înseamnă acum Simona Halep și ce însemna acum ceva ani, când se știa prea puține despre ea. Ceea ce îi face campioni este perseverența de a continua chiar și atunci când au căzut de nenumărate ori. Bun, acum spune tu, te rog, de câte ori te-ai ridicat și ai mers mai departe? Răspunde-ți ție – este de ajuns.
2. Campionii au încredere în forțele lor – pentru că știu că dacă vrei reușești. Cu siguranță că, dacă vei discuta cu un campion, îți va spune că au fost momente în care s-a îndoit de el și de capacitățile lui. În schimb a strâns din dinți și a mers mai departe, până a trecut primul linia de sosire. Tu îți mai aduci aminte cum ai depășit greutățile, deși nu mai aveai încredere în tine? Fii sincer – este suficient
3. Campionii își trăiesc viața așa cum este ea. Au învățat că prin propriile forțe și cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt singurii care își pot îmbunătăți viața. Cu alte cuvinte viața trăiește prin ei. Se spune că fiecare trăiește viața pe care și-o pregătește. Pentru că, da, campionii știu că viața lor va fi mai bună, dacă acțiunile lor vor fi mai bune. De câte ori ți-ai schimbat viața în mai bine făcând lucrurile altfel, mai bine? Tu ești singurul care știi – este în regulă.
4. Campionii știu că eșecul nu este finalul. De ce spun asta? Pentru că un campion știe că eșecul este doar un prim pas spre succes. Fiecare eșec îl va ajuta să își clădească succesul. Campionul nu va face altceva decât să se oprească un pic și să încerce din nou. Până va reuși să depășească momentul. Nu-i așa că realizezi că nici tu nu te-ai oprit la primul eșec? Probabil că zâmbești acum – asta arată că ești un campion.
5. Campionii știu că victoria stă doar și doar în mâinile lor. Și muncesc pentru asta de dimineață și până seara. Fără să se plângă și fără să se laude. Pentru că știu că la un moment dat vor reuși. Au în minte doar scena în care vor ridica cupa deasupra capului. Nu știu în ce moment ești tu acum, dar sunt sigur că până aici ai obținut victorii prin propriile forțe. Nu-i așa că ești un campion?
6. Campionii nu se tem de suferință – oare de câte ori un gimnast nu își rupe picioarele, degetele până să reușească? Cine îți va spune că drumul spre victorii este ușor, lipsit de suferință, te va minți. Și tu știi foarte bine că ai reușit să ajungi în punctul în care te afli, trecând și prin suferință. Așa se călesc campionii. Pentru că, victoria obținută după ce treci de suferință este cu mult mai dulce.

Campioni suntem cu toții, indiferent de momentul vieții în care ne aflăm. Nu este un citat motivațional, este pura realitate. Dacă nu mă credeți, gândiți-vă la voi și la viața voastră. Și veți vedea că de-a lungul ei ați fost și învingători, dar și învinși. Ați avut momente în care de abia vă târați în genunchi, dar și momente în care treceați în pași de vals. Au fost situații în care ați fost pe punctul de a abandona lupta, dar ați continuat să mergeți. Și faptul că ați ajuns unde sunteți acum, vă face campioni. Chiar dacă aveți senzația că lumea vă privește ca pe niște pierzători, conștientizați că sunteți adevărații campioni ai vieții voastre.

” Campionii gândesc în viață după următorii termeni: pot, îmi doresc, sunt” – Denis Waitley

The post Ești un campion appeared first on Durbaca Ionut Lucian.