Cazi și te ridici

Cazi și te ridici poate fi titlul unei cărți motivaționale. Dar ce ușor e să dai sfaturi teoretice sub forma unei cărți motivaționale. Viața însă te face să conștientizezi de atâtea ori că nu e deloc ușor să îți menții echilibrul. Te izbește de toți pereții, te ridică ca mai apoi să te coboare. Și în căderea ta vezi toate răutățile oamenilor. Sau mai bine zis, lipsa lor de reacție. A majorității. În căderea ta mai vezi și oameni care stau pe margine și râd atunci când te văd că suferi. Pentru că așa sunt croiți ei – să se hrănească din suferințele altora.

Cazi și te ridici

Sursă foto: facebook.com

Te trezești în momentul acela în care îți dai seama că trebuie să te ridici singur. Pentru că nimeni altcineva nu o va face în locul tău. Nu contează că ai pierdut suflete, nu contează că ai avut o perioadă în care trebuia să fii tare. Acum e musai să te ridici și să mergi mai departe. Ai trăit dezamăgiri, ai trecut rănit pe lângă oameni și puțini au fost cei care au vrut să-ți întindă o mână de ajutor. Când te uiți înapoi îți dai seama că au fost cele mai negre luni de când te știi. Nici nu mai contează cum ai ajuns acum, azi. Nu știi de unde ai avut forța de a merge mai departe. Dar important este că ai reușit – mai târâș, mai poticnit ai mers mai departe și ai putut să ajungi ziua de azi.

Rănile tale sunt sângerânde, dar ești bucuros că ai scăpat din sârma ghimpată în care te-a prins viața. Știi toate teoriile – inclusiv cele care îți spun că ”a fost răul cel mai mic care ți se putea întâmpla”. Ești sătul de sfaturi și de păreri ale oamenilor care nici măcar nu au trecut prin experiențele tale. Dar care ți le oferă ca și cum ar fi experți în ceea ce ai pățit. Ai ajuns în punctul în care să îți dai seama că nu oricine îți zâmbește este prietenul tău. Ai trecut printr-o multitudine de stări, unele prietene cu disperarea. Ai fost părăsit de mulți, chiar și de oameni care te așteptai să îți fie alături. Ți-ai dat seama că prietenii adevărați pot fi numărați pe degetele de la mâini.

În cărțile motivaționale toți autorii scriu că ai dreptul la fericire, dar niciunul nu îți spune practic cum să fii fericit în necazuri. Teoretizăm viața mult prea mult. Dar atunci când trecem prin momente dificile ne dăm seama că nu suntem așa de ”tari” pe cât ne credeam. Și realizăm că uneori nu suntem decât niște anonimi. Pe care prea puțini oameni îi întreabă care mai este viața lor. Durerea nu este o stare molipsitoare, iar suferința nu se ia dacă stai de vorbă cu un om căzut sub loviturile vieții. Dacă am înțelege asta poate că am fi mai fericiți. Din păcate atunci când ești jos nu mai aștepta ajutor de la alții – va veni prea târziu sau chiar deloc.

Fiecare are viața lui și prea puțini se vor opri să te întrebe dacă ești bine. Vei vedea cum oamenii se vor îndepărta atunci când ai necazuri și vor încerca să termine repede convorbirea telefonică. Vei observa că în afara familiei tale restrânse prea puțini își vor oferi umărul pentru a te sprijini. Și poate că ce este mai important – îți vei da seama că doar Dumnezeu te ajută cu adevărat. Pentru că oamenii nu vor face altceva decât să meargă mai departe, să își vadă de viața lor liniștită.

Acum respiri, mai tresari din când în când și încerci să mergi mai departe. Îți dai seama că trebuie să fii un exemplu pentru copilul tău, un exemplu de tărie. Și în același timp un exemplu de bunătate față de toți cei care conștient sau inconștient ți-au greșit. Dar ești din ce în ce mai sigur că în viață nu poți să spui ”mie nu mi se va întâmpla” și să fii sigur de asta. Când ești cel mai fericit, mai echilibrat, mai liniștit, ceva poate să îți dea viața peste cap la 180 de grade. Fără să anunțe, fără să te avertizeze, fără să semnalizeze. Și atunci nu vei avea altceva de făcut decât să te ridici de unde ai căzut și să mergi mai departe. Mai prăfuit, mai rănit, mai dezamăgit, mai sleit, dar mai bucuros pentru că încă mai ești…

Încerci să iei ce este mai bun din toată experiența prin care ai trecut. Și realizezi că ”nu trebuie să ai așteptări de la oameni” pentru că întotdeauna te vor dezamăgi. Îți dai seama că majoritatea oamenilor nu au timp să se oprească din mersul lor să te ajute. Și că de cele mai multe ori e bine să realizezi că durerea trebuie trăită în tăcere. Chiar dacă doare trebuie să mergi mai departe. Cu răni pe care le vei purta toată viața, cu expresii de genul ”ce-ar fi fost dacă….”. Și te bucuri la maxim de ceea ce ți-a oferit viața până acum – îți dai seama că ce ai lângă tine sunt minunile tale. Și pentru asta ori de câte ori cazi te ridici.

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.