Oameni cu suflet sau fara

Ceea ce voi scrie în următoarele rânduri poate că va stârni discuţii inutile, dar poate că printre cei care vor citi aceste rânduri se vor afla şi oameni, care vor înţelege exact ceea ce am să spun. Şi nu pentru că nu voi şti eu să mă exprim, ci pentru că voi vorbi despre un subiect foarte delicat. Şi pentru că în fiecare pădure există şi uscăciuni. Şi pentru că este din ce în ce mai greu să ţii o cale dacă nu dreaptă, măcar de mijloc. Dar oamenii cu suflet de aur trebuie sa fie în viața fiecăruia dintre noi.

oamenii cu suflet de aur

Sâmbătă, fiind sărbătoare mare, am mers cu familia la biserică, să mai avem un pic grijă de sufletele noastre. Pentru că de trupurile noastre avem grijă, slavă Domnului. Totul decurgea către o zi liniştită, alături de familie şi de cei dragi nouă. Aşa şi trebuia să fie. După slujbă, obişnuim să stăm mai multe familii care au şi ele copii, timp de câteva minute, în curtea bisericii, astfel încât şi copiii să interacţioneze între ei.

Cum stăteam noi, în liniştea noastră, una din doamnele de acolo îmi spune că se întâmplă ceva omului de pe una din băncile din curtea bisericii. Părea că omul tocmai făcea o criză de epilepsie, cauzată de expunerea la soare. Lucru confirmat, un pic mai târziu, când ne-am adunat în jurul lui să îl ajutăm. După ce şi-a revenit, una din doamnele care au sărit să îl ajute, fiind asistentă, a recunoscut un bilet de externare din spital. Omul suferea de epilepsie, lucrul certificat si de biletul de externare şi de reţeta ataşată, care conţinea medicamente specifice acestei afecţiuni.

Dar, nu despre asta vreau să vorbesc. Vreau să vorbesc despre oamenii care, ca şi doamna de care vă voi povesti în cele ce urmează, nu mai cred în suferinţa semenilor şi în bolile reale ale unora dintre oamenii faţă de care au o interacţiune. Doamna despre care vreau să vă spun din capul locului are şi ea o suferinţă şi eu personal mă aşteptam să fie empatică, atunci când vede un alt om suferind.

Ei, nici bine nu se liniştise omul despre care vă spuneam că a făcut o criză de epilepsie, că auzim de sus, din capul scărilor o voce revoltată, care spunea că se face, că ea l-a mai văzut şi la alte biserici, că nu vrea decât bani şi că aşa îi ajutăm noi pe cei care nu au nevoie de ajutor şi după începem să bârfim preoţii. Sub atacul acesta furibund de cuvinte, ale căror sensuri nu le-am înţeles nici până acum, doamna cobora scările şi devenea din ce în ce mai agresivă. Şi ceea ce m-a frapat şi mai tare a fost că este una din doamnele la care mă uitam cu admiraţie, că are voinţa să vină la biserică sărbătoare de sărbătoare, deşi are un picior care nu o mai ascultă.

După ce şi-a revenit omul ne-a spus că este din Focşani şi că în drumul spre gară, se oprise să mai facă rost de 8 lei pentru biletul de tren, pe care îl avea la ora 13. Poate că aşa şi era, poate că era un pic altul adevărul, dar atunci când vezi că un om este în dificultate nu stai să te mai gândeşti la altceva decât cum îi poţi fi de ajutor. Sunt oameni şi oameni, dar o criză de epilepsie este greu să o imiţi.

În fine, ceea ce în continuare mă face să mă gândesc la episodul de sâmbătă este că niciodată nu poţi să ştii adevărata faţă a oamenilor, până când aceştia nu vor fi puşi în faţa unor situaţii extreme. Poţi să crezi despre un om că este “sfânt”, după ceea ce lasă să arate din comportamentul lui şi în situaţiile limită să îşi dea pe faţă adevărata aramă. La fel cum poţi să nu dai doi bani pe un alt om şi care în aceleaşi situaţii limită să îţi dea adevărate lecţii de viaţă.

Dar, nu pot să nu mă întreb dacă am ajuns chiar la momentul la care fiecare este pentru el şi pentru cei apropiaţi lui? Nu pot să nu mă gândesc că noi oamenii am ajuns să fim mai răi decât animalele. De nenumărate ori mi-a fost dat să văd cum oamenii trec pe lângă alţi oameni căzuţi pe jos, crezând că sunt beţi. Sunt momente în care unii dintre semeni au nevoie de ajutor şi nu îl primesc. Din cauza egoismului celorlalţi, sau a lipsei de încredere în veridicitatea stării lor de sănătate.

Şi totuşi un minut ne putem opri să vedem dacă omul pe care îl întâlnim căzut pe stradă se face, sau chiar are nevoie de ajutorul nostru. Nu este greu să ne oprim şi să ajutăm atunci când este cu adevărat nevoie. Poate că ajutorul nostru va face diferenţa între moartea şi viaţa celui căzut jos. Nu ne costă nimic să lăsăm ruşinea la o parte şi să ajutăm. După, vom vedea că vor mai fi oameni care ne vor urma exemplu. Le trebuie doar un imbold, să vadă o altă persoană că face primul pas. Şi la fel de adevărat este că vor fi şi oameni care se vor înrăi la vederea altor oameni căzuţi pe jos şi nu vor crede şi vor trece nepăsători pe lângă ei. Dar, vă rog eu, nu fiţi voi aceştia.

O mână de ajutor întinsă poate face diferenţa între viaţă şi moarte. O vorbă bună spusă la momentul potrivit, poate face diferenţa între a lăsa omul căzut în depresie şi momentul ridicării lui. Oamenii pot avea nevoie de noi când ne aşteptăm mai puţin, dar atunci trebuie să ne oferim necondiţionat ajutorul. Poate dura nu mai mult de 15 minute, dar cu siguranţă că cel ajutat nu va uita aceste minute.

Fiţi oameni buni şi empatici cu suferinţa semenilor voştri. Nu putem şti niciodată când, la rândul nostru, vom avea nevoie de ajutor. Şi atunci, cu siguranţă că ne vom dori din toată inima să fim ajutaţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.